„A Tale of Two Flags”: Celtic Glasgow, solidaritatea contagioasă şi problema politicii în fotbal

Danny Coposescu 4 septembrie 2016

Din momentul în care s-a făcut tragerea la sorţi, apa a început să fiarbă. Media vuia deja a doua zi, trâmbiţând în sus şi în jos furtuna pe care toată lumea din Scoţia o vedea la orizont.

Când clubul israelian Hapoel Be’er Sheva a fost confirmat ca adversarul lui Celtic în play-off-ul pentru Champions League, două lucruri au devenit clare. Primul: că Celtic prinsese un adversar dificil care tocmai îşi trăise „momentul Leicester‟, câştigând surprinzător campionatul din Israel. Al doilea: că în tribune, în oceanul de steaguri scoţiene şi irlandeze avea să îşi facă loc şi o insulă formată dintr-un alt drapel – cel Palestinian.

Secvenţa de evenimente are calitatea unui thriller politic dat pe „fast-forward‟. De la scindarea unui set de suporteri în facţiuni la ameninţarea instituţională din partea UEFA; de la amenzi la un act de caritate de o dimensiune aproape fără precedent; de la scandal mediatic şi chiar diplomatic la solidaritate şi dreptul la exprimare politică în fotbal.

Toate astea se reunesc în povestea a două steaguri.

Scena I: Brigada Verde aprinde fitilul

Să începem cu sfârşitul. Stadionul Celtic Park sub lumina reflectoarelor e o privelişte de care s-au îndrăgostit şi cei care au văzut şi făcut totul în sportul ăsta, ca Zlatan Ibrahimovic sau Lionel Messi. Vremurile de glorie ale clubului scoţian au apus de mult, dar ce a rămas în urmă e un romantism greu de egalat în fotbalul european, o aură prea emoţională pentru a fi pusă uşor în cuvinte.

Atmosfera a devenit cu atât mai densă pe 17 august, când Celtic şi Be’er Sheva intrau pe teren pentru a-şi disputa turul care avea să decidă cine ajunge pe tărâmul făgăduit al grupelor Champions League. Pentru aspiraţiile care persistă la clubul scoţian poreclit „The Hoops‟, doi ani consecutivi de absenţă din elita europeană şi toate beneficiile financiare aferente erau motiv de foamete.

Toată lumea era concentrată pe meci, pe rezultat, pe obiectiv. Toată lumea, în afară de câteva sute de fani din colţul stadionului, care aveau alte priorităţi – au vrut să le exprime cât de explicit posibil.

În timp ce camerele televiziunilor se concetrau (intenţionat) pe oricare altă imagine, în acel colţ s-a dezlănţuit un roi de steaguri palestiniene care fluturau atât de vertiginos încât îţi puteau aduce aminte de o mare învolburată. La fel de turbulent a fost şi mesajul evident: în faţa unui adversar israelian, un club care se află la doar zeci de kilometri distanţă de Fâşia Gaza, grupul de ultraşi „Green Brigade‟ ridicau un steag pentru o populaţie pe care o vede ca asuprită, dezrădăcinată şi deprivată de drepturi umane de către un stat care, spun ei, funcţionează după principii de Apartheid.

Deşi protestul nu a durat mai mult de două-trei minute, nici măcar un meci nebun încheiat în delirul unei victorii cu 5-2 pentru Celtic nu putea să nu cadă în umbra lui. Cutia Pandorei fusese deschisă şi nu exista cale de întoarcere.

Scena II: Atac şi contraatac

Discuţiile începuseră înainte de acea seară, nu în ultimul rând pentru că Green Brigade îşi anunţase din timp intenţiile. Până să prindă presa mirosul controversei şi să se năpustească asupra ei, suporterii lui Celtic se fragmentau deja în poziţii pro şi contra iniţiativei.

Nu pentru că ar exista mulţi fani ai alb-verzilor care să nu aibă măcar un sentiment de empatie pentru miile de refugiaţi palestinieni blocaţi practic într-un tărâm al nimănui, sau care să susţină politica Israelului în conflict. Pentru un număr mare de suporteri, dilema venea din raţiuni mult mai pragmatice decât idealiste: UEFA şi ameninţarea sancţiunilor.

Absolut nimeni nu avea vreun dubiu că UEFA va începe procedurile de sancţionare a clubului în clipita în care până şi un colţ de steag palestinian se va vedea pe Celtic Park, cu atât mai mult în contextul meciului. Contrazicerile au început în momentul în care destui fani nu au văzut rostul încă unei amenzi, într-o listă din ce în ce mai lungă pe care o acumulează Celtic la UEFA (aprinderea torţelor de către fani acasă şi în deplasare e ofensa cea mai frecventă).

„Cine va plăti pentru bravura asta?‟, s-au întrebau unii, „membrii Green Brigade din buzunarul lor­?‟. Aşa au început să fie puse la îndoială motivaţiile grupului. Argumentul era că aceşti ultraşi se pun deaspura binelui clubului, îi strică imaginea, totul pentru obsesia de a fi în centrul atenţiei. Mai mult, confruntarea oaspeţilor cu un asemenea mesaj aparent ostil e trăsătura unei gazde nevrednice.

Dar poate cea mai ascuţită săgeată a lovit direct în carecterul celor care au ales să ridice acele drapeluri: pesemne, ar fi nişte „socialişti de weekend‟, cu totul ignoranţi cu privire la orice complexitate a conflictului; golani chitiţi să facă pe rebelii exploatând o cauză despre care nu ştiu nimic şi pe care o vor uita după ultimul fluier. Altfel, de ce ar fi venit protestul exact în momentul în care Celtic s-a trezit cu un oponent israelian? Şi de ce nu s-a rezumat la demostraţii în afara stadionului (cum au şi fost, înainte de meci)?

O mare parte din presa scoţiană s-a văzut atrasă de cel din urmă atac. „Idiotic‟. Aşa a numit respectatul jurnalist BBC, Tom English, întreg episodul, fără să mai aibă nimic altceva de contribuit la dezbatere. Tabloidul The Daily Record s-a grăbit să speculeze, aproape cu deliciu, că UEFA va ordona închiderea unei tribune pentru următorul meci european jucat de Celtic.

Nu multe publicaţii s-au obosit însă să afle că mai mulţi membri Green Brigade se deplasaseră în repetate rânduri în Fâşia Gaza, ca voluntari în diverse centre de refugiaţi. Sau că grupul are un manifesto explicit politic şi că e implicat în multe iniţiative de activism politic şi social. Câteva ziare şi-au adus aminte că Celtic mai fusese sancţionată de UEFA pentru afişarea unor steaguri Palestiniene cu câţiva ani în urmă, în Europa League, şi că nu fusese singurul exemplu: Dundalk din Irlanda şi un alt club scoţian, St. Johnstone, primiseră aceeaşi palmă peste mână.

Dar mai puţini decât oricare au fost cei care au încercat să înţeleagă protestul şi semnificaţia sa uitându-se la istoria clubului.

Scena III: Un tricolor împotriva tuturor

Nu e un mister că Celtic are rădăcini irlandeze. Fondat în 1887 de imigranţi de pe insula învecinată Scoţiei, clubul nu s-a desprins niciodată cu totul de cultura şi circumstanţele socio-politice care i-au dat naştere. Republicanismul şi dorinţa de vedea o Irlandă unită şi-a găsit mereu un cămin pe Celtic Park, sentimente păstrate vii de-a lungul generaţiilor prin cântece rebele şi adeseori proscrise.

Pe acoperişul stadionului flutură zi de zi tricolorul Republicii Irlandeze, de aproape un secol încoace. Dar aşa cum steagul palestinian stârneşte acum dezaprobări, aşa provocau cândva culorile irlandeze consternare în rândul unei populaţii scoţiene suspicioase şi uneori ostile faţă de „verişorii‟ celtici, mereu un element străin.

În 1952, tricolorul s-a clătinat serios. După o serie de confruntări tempestuoase şi tot mai violente între Celtic şi Rangers, Asociaţia de Fotbal Scoţiană (SFA) s-a hotărât să adreseze problema. Într-o mişcare cel puţin neîndemânatică, cel mult malevolentă, secretarul organizaţiei, George Graham, a decis că soluţia e înlăturarea steagului irlandez, pesemne simbolul care instiga la inflamarea spiritelor. Sub ameninţarea penalizărilor de punctaj în campionat, Celtic era somată să „se abţină de la afişarea în stadion a oricărui steag sau oricărei embleme care nu are vreo asociere cu această ţară [Scoţia, Regatul Unit] sau acest sport.‟

Văzându-se sub atac instituţional, directorul lui Celtic de atunci, Bob Kelly, a purtat Asociaţia prin mai multe tribunale până când, umiltă şi incapacitată de pericolul pierderii unei principale surse de venit în Celtic, SFA a măturat tot episdoul sub covor. Mai important, clubul şi întreg suportul său se ridicase pentru apărarea unui simbol, în pofida tuturor riscurilor şi consecinţelor posibile.

Pentru mulţi dintre cei care s-au ridicat în picioare contra lui Be’er Sheva, pentru alt steag care „nu are vreo asociere cu această ţară sau acest sport‟, mai bine de jumătate de veac nu a fost de ajuns pentru a şterge aceleași principii.

Scena IV: Reunificare în solidaritate

Ce a ieşit până la urmă din toată tevatura asta? Ce au reuşit Green Brigade prin rebeliunea lor? În primul rând, deschiderea procedurilor de sancţionare din partea UEFA, bineînţeles. Sub articolul 16(2)E, este interzisă transmiterea „oricărui mesaj care nu e adecvat pentru un eveniment sportiv, în particular [un mesaj] de natură politică, ideologică, religioasă, ofensatorie sau provocativă.‟ Datorită unui exprimări ca asta, steagul unui stat recunoscut, printre altele, de Uniunea Europeană, poate să ajungă declarat „un banner ilicit‟ de către UEFA.

Ultraşii de la Green Brigade puteau să se bată cu morile de vânt de la forul european sau din presa chitită să-i profileze ca agitatori „idiotici‟. Ce au făcut, în schimb, a fost să lase faptele să vorbească şi să urmeze zicala „Put your money where your mouth is.

O pagină pe site-ul gofundme.com mai târziu, şi lovitura de graţie a fost dată. Fanii au pornit iniţiativa „Match the Fine for Palestine‟.

Pasul 1: a fost stabilită o ţintă iniţială de 21.000 de lire pentru strângerea de fonduri. Cu alte cuvinte, amenda cu care se aşteaptă suporterii să fie lovit clubul, potrivit ultimei „scăpări‟.

Pasul 2: postarea pe pagină a unei explicaţii elocvente şi detaliate a poziţiei politice pe care o ia grupul, atât faţă de situaţia palestinienilor de sub ocupaţia israeliană, cât şi faţă de ceea ce numesc ipocrizie din partea UEFA. Dintre inumerabilele exemple pentru asta, cel mai flagrant e că singurul motiv pentru care Celtic întâlneşte o echipă non-europeană într-o competiţie europeană e unul eminamente politic.

Pasul 3: donarea tuturor fondurilor strânse unui centru de refugiaţi palestinieni din Betleem (Aida) şi a unei organizaţii umanitare (Medical Aid Palestine).

Ce a ieşit până la urmă? Peste 200.000 de lire strânse în două săptămâmi, prin donaţii venite de la suporteri din toată lumea, nu numai ai lui Celtic. Şi pagina e încă deschisă. Aşa va şi rămâne până la data de 22 septembrie, când UEFA va anunţa verdictul. Dacă donaţiile continuă la aceeaşi rată, suma se va apropia de o jumătate de milion de lire. Fracturile care s-au iscat între suporterii lui Celtic au dispărut sub un val de solidaritate, de acţiune, de bunăvoinţă. Lor li s-au alăturat mii de alţii care înţeleg fotbalul şi puterea sa în cu totul alt mod decât UEFA.

Epilog: Rădăcini

Parcă pentru a demonstra ca niciun fapt nu e scutit de priviri cinice, s-au găsit destui actori care să pună semne de întrebare chiar şi carităţii la scară largă din „Match the Fine for Palestine‟.

The Scottish Sun nu s-a lăsat aşteptat şi a sugerat că donaţiile fanilor vor ajunge în mâna teroriştilor şi a organizaţiei Hamas. Însuşi diplomatul Michael Freeman, de la ambasada Israelului, a preferat să accentueze pericolul de deturnare a fondurilor. Desigur, pentru tabloid şi politician, faptul că Medical Aid Palestine e o organizaţie britanică a fost un detaliu neimportant.

Dar răspunsurile din Palestina au vorbit mai mult decât orice comentarii sardonice. Din Betleem, zeci de refugiaţi din centrul Aida au trimis un video colorat de tricourile alb-verzi ale lui Celtic şi de mulţumiri zâmbitoare neîncetate. Din banii care vor ajunge acolo, se va fonda o echipă de fotbal pentru participarea în liga pentru copii din Betleem. Numele ei? Aida Celtic.

Şi pentru că solidaritatea e un sentiment reciproc, directorii lui Celtic nu trebuie să-şi mai facă griji pentru sancţiunea de la UEFA şi „imaginea proastă‟ pe care şi-o va căpăta echipa. Filmaţi de Al Jazeera Tv, copiii palestinieni se alinează pentru a-şi sparge puşculiţele și a trimite la rândul lor puţinul pe care îl au către club. Simbolic, da. Dar dacă povestea asta demonstrează ceva, e puterea unui act simbolic. Asta le-au transmis cele câteva sute de fani Celtic prin vârtejul de culoare de pe 17 august celor rămaşi fără voce şi cămin pe teritoriile ocupate.

Şi, în spiritul carităţii, cea mai benevolentă interpretare a gestului celor din Green Brigade e cea pe care o susţin chiar ei: întoarcerea la rădăcini. Celtic s-a născut în estul Glasgow-ului pentru a hrăni comunitatea imigrantă irlandeză, săracă şi asuprită, dezrădăcinată de marea foamete din Irlanda. De atunci şi până azi, chiar şi în lumea sterilizată şi corporatizată a fotbalului modern, etosul a rămas viu: de a ridica frunţi din pământ cu ajutorul fotbalului. Asemenea bătăliei din 1952, suporterii lui Celtic, şi ai fotbalului în general, se luptă să demonstreze că şi fanii au dreptul la opinii politice şi la exprimarea lor.

Jucătorii, antrenorii, patronii sunt tranzitorii. Cluburile persistă prin istorie şi principii. Şi aşa cum cluburile trăiesc mai departe prin rădăcinile lor, aşa şi fotbalul îşi tragerea puterea deosebită din rădăcinile pe care le are în comunităţile care îl hrănesc şi îi ridică ramurile tot mai sus. Şi ele, oricât ar încerca UEFA să şteargă cu buretele, vor fi mereu „de natură politică, ideologică, religioasă‟.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.