„Te schimbă foarte mult o greutate, o operație. Dar acum știu ce-mi doresc, știu ce iubesc. Și fac orice pentru handbal”. Ana-Maria Tănasie, despre lungul drum înapoi la echipa națională

[Corespondență din Spania]

Când a privit, din tribunele arenei din Castellon, accidentarea Oanei Borș, colega ei de la Minaur Baia Mare, Ana-Maria Tănasie și-a pus mâinile la față și a retrăit prima ei accidentare. Avea tot 18 ani și era tot pe contratac. „Simțeam ca retrăiesc secvențe”, povestește extrema stângă de la Baia Mare. „Am avut, cred, singurul moment din viața mea de teamă. Îmi venea să intru pe teren, să mă duc s-o iau în brațe, să bat pe toată lumea pentru ea.”

A ieșit pe hol și a stat lângă Oana până a plecat la spital. Când a văzut-o plângând, și-a adus iar aminte de ea. „O să fii puternică”, i-a spus. „Mă ai pe mine, am trecut peste atâtea operații.” După câteva minute în care a mângaiat-o și a vorbit cu ea, a simțit că s-a liniștit. „Va trece peste, pentru că mi se pare o jucătoare puternică. Și fiind la echipă cu ea, n-o s-o las să nu fie puternică”, spune Ana-Maria, care până la 26 de ani, a trecut prin șapte operații la piciorul stâng.

Acum, după un drum lung și anevoios la capătul căruia se simte o jucătoare și un om mai puternic, revine la un turneu final cu echipa națională, după debutul ei din 2015, și spune că e o dorință împlinită. „Cândva a fost un vis. După ce-am mai crescut un pic, după accidentare, după ce-au mai trecut câțiva ani până să mă pun cu totul pe picioare, visul a devenit o dorință. Orice sportiv își dorește să fie aici, sunt sentimente unice, ai niște trăiri pe care nu le trăiește oricine, oriunde. E un moment pe care mi l-am dorit din tot sufletul.”

Ce-și amintește de la primul ei Campionat Mondial de senioare e că nu s-a simțit ca un copil, deși avea 20 de ani. Felul în care au primit-o în echipă celelalte jucătoare și antrenorii (atunci, Tomas Ryde și Costică Buceschi) a ajutat-o să se simtă în largul ei, integrată și, mai ales, încrezătoare. „N-am simțit că sunt copil, nu am simțit că eram tânără. Jucam, toată lumea mă încuraja. Automat, în urma încurajărilor, am avut și rezultat. Chiar a fost ceva de vis atunci, a fost ceva special, pentru că atunci când ajungi să iei o medalie, nu o iei așa, oricum.”

FOTO: Mircea Rosca / www.ActionFoto.ro

A avut un prim turneu foarte bun. A urcat pe podium cu echipa și a fost desemnată de portalul handball-planet. com cea mai bună tânără extremă stângă în sezonul 2015-2016. Se aștepta să urmeze și altele, dar anul următor, într-un meci de pregătire pentru Jocurile Olimpice de la Rio, unde trebuia să participe cu România, a suferit o nouă accidentare la genunchiul stâng, deja operat.

„Știam unde-mi doresc să ajung. Și știam că o să muncesc până voi ajunge acolo. E cumplit să treci prin operație și pe urmă prin altă operație și pe urmă prin alta. Însă dacă muncești, cum munceam, câte șapte ore pe zi, poți să ajungi din nou aici unde sunt eu”

În următorii doi ani, au urmat alte trei operații și multe luni de recuperare. „Anii în care m-am operat, iar m-am operat și apoi m-am reoperat au fost groaznici. Nimeni nu a mai crezut în mine, având șapte operații la un picior; eu nu știam unde ajung, dar știam unde-mi doresc să ajung. Și știam că o să muncesc până voi ajunge acolo. Au fost șase ani în care am devenit mult mai puternică, mult mai stabilă emoțional, din punct de vedere handbalistic, mult mai matură. Te schimbă foarte mult o greutate, o operație. E cumplit să treci prin operație și pe urmă prin altă operație și pe urmă prin alta. Însă dacă muncești, cum munceam, câte șapte ore pe zi, poți să ajungi din nou aici unde sunt eu.”

În lunile petrecute departe de handbal, a simțit puțini oameni de partea ei, care să creadă că mai poate reveni. „Drept dovadă, au fost foarte puține echipele din care am putut să aleg, să merg să joc după ce m-am refăcut.” Au fost oameni care o opreau pe stradă și-i spuneau: „Săraca de tine, ce talentată ai fost, n-o să mai poți juca, nu?”. „Asta e părerea ta?”, le răspundea. „Vom vedea.”

Neîncrederea din jur a durut-o – o perioadă chiar și-a închis contul de Facebook –, dar a și ambiționat-o. „Mă durea la fel de mult pe cât mă motiva, însă am ajuns jucătoarea pe care cred eu că n-o mai atinge nimic. Adică știu ce am de făcut, știu ce-mi doresc, știu ce iubesc. Și fac orice pentru handbal.”

Nu s-a gândit să renunțe, dar au fost momente, mai ales în ultima perioadă a recuperării, în care simțea că a obosit. A fost important că l-a avut alături în momentele acelea pe Emil Guiu, kinetoterapeutul de la SCM Râmnicu Vâlcea cu care a făcut recuperarea și care i-a fost alături pas cu pas. „Stătea câte o oră cu mine de vorbă, după care mă punea din nou la muncă. E un om care a crezut în mine din prima clipă până în ultima clipă; și e cel mai bun psiholog.”

Deși alții n-au crezut, ea a avut mereu încredere că poate reveni. „Dacă n-aș fi avut încredere, probabil că n-aș fi ajuns aici. Dar știam de ce mă duc să fac recuperare.”

Nu i-a fost ușor nici după ce-a reînceput să joace. „Când am intrat pe teren, primele opt luni au fost groaznice. Cine spune că gata, ai terminat recuperarea și intri pe teren și totul e ok, minte. Nu, îți trebuie cel puțin șase luni ca să fii din nou tu, ca sportiv. Pentru că în primele luni e teamă, apoi șocul efortului, dureri. Îți trebuie timp și tărie. Psihic, mult, mult psihic și oameni care să te înțeleagă. Și o echipă care să aibă răbdare.”

După perioade petrecute la Vâlcea și Măgura Cisnădie, acum a revenit la Baia Mare și spune că se simte într-o formă chiar mai bună decât înainte. „Sincer, am rămas surprinsă de faptul că mă simt mult mai ok decât înainte de operație. Și cred că și faptul că am crescut, m-am maturizat, operațiile m-au maturizat mai mult. Am devenit mai matură în joc și cred că sunt peste ce-am fost atunci.”

Foto: Mircea Rosca / www.ActionFoto.ro

A învățat, în acești ani grei, să aștepte, să fie răbdătoare și că nu toate lucrurile ies așa cum și-ar dori. Și a înțeles cât de important e să aibă grijă de corpul ei într-un mod cât mai profesionist. „Nu poți să ai o viață normală, nu-ți permiți să stai seara până târziu. Odihna cred că e primul medicament al durerii. Atât timp cât ești odihnit, ai grijă la tot ce înseamnă corpul tău, că îți dă semne când îl doare ceva, când e obosit. Eu nu am în momentul de față nicio problemă, știu tot ce am de făcut. Am grijă mai multă, am plătit prea mult ca să-mi dau seama că trebuie să muncești mult mai mult în plus, tu ca sportiv, pe lângă antrenamente. Mi-aș fi dorit să fiu învățată de mică cu lucrurile astea, și să nu trebuiască să trec prin accidentări ca să-mi dau seama cât de mult contează câte puțin în plus în fiecare zi să faci tu, ca sportiv. Practic, plusul ăsta îți aduce un rezultat.”

Echipa națională în care a revenit odată cu Mondialul din Spania e una mult schimbată față de cea pe care a cunoscut-o în Danemarca. „S-a schimbat generația și automat sunt fete tinere, fete de aceeași vârstă cu mine, și mai tinere. În acea echipă erau majoritatea peste 30 ani, jucătoare deja cu o istorie în spate în handbal, care erau sigure pe ele. O să pot să simt din nou asta în momentul în care vom fi toate peste 30 ani. Deocamdată suntem o echipă foarte frumoasă și acum, chiar dacă suntem tinere. Atunci (în 2015), într-adevăr, experiența și-a spus cuvântul.”

„Îmi doresc la fiecare meci să dăm totul, să ieșim de pe teren să zicem: am făcut tot ce s-a putut, am jucat bine, dacă se poate să câștigăm, e perfect, dacă nu, măcar să fim mulțumite de noi că am făcut tot ce e necesar și toate am dat 100%.”

Tinerețea poate fi însă și un avantaj, spune Ana. „Pentru că atunci când ești mai tânără, ai mai multă energie, dorință, riști. De multe ori, riști lucruri pe care poate după anumiți ani, cu experiență, zici mai bine să nu le riști. Și da, poți să pierzi, dar de multe ori poți să și câștigi. E un curaj de care cred că nu realizezi. Și cred că ăsta poate să fie un atu.”

E un curaj pe care ea l-a avut mereu, transmis de către antrenorii cu care a lucrat. „Toți oamenii cu care eu am lucrat, începând de la prima mea antrenoare de la Hunedoara și teminând cu ultimul antrenor, de acum, mi-au dat încredere: Tu poți, nu te bate nimeni, nu aleargă nimeni mai mult decât tine. Am crescut în spiritul ăsta de învingătoare. Și niciodată n-am știut cum e să zic: mi-e frică. Nu, eu când intram pe teren, ziceam: trebuie să fiu mai bună, nu are voie să-mi dea niciun contraatac, eu îi dau ei; nu are voie să-mi dea niciun gol. Sunt fericită că am avut oamenii ăștia care m-au crescut așa, pentru că e foarte greu după o vârstă să poți să mai schimbi.”

La Castellon, după un prim meci privit din tribună, ca rezervă, a intrat în repriza a doua cu Kazakhstan și a reușit primele două goluri, ambele pe contraatac. Încă își caută rolul în noua echipă a României, o echipă pe care o simte mai unită decât o știa și în care simte că, mai mult decât rolurile individuale, contează cel colectiv. „La momentul ăsta, nu știu dacă văd neapărat că am un rol, la momentul ăsta cred că rolul cel mai important este echipa, și asta înseamnă că toate rolurile la un loc trebuie să însemne echipa.”