Tenisul și presa din România: o oportunitate ratată

Camelia Butuligă 8 februarie 2019

Interviul foarte interesant cu Sorana Cîrstea publicat de Mircea Meșter azi a făcut valuri în online, dar nu (numai) din motivele din care trebuia să facă valuri. Felul în care a fost preluat, răstălmăcit și întors în toate direcțiile neplăcute de către o bună bucată a presei române (departe de a fi prima oară) ne pune pe toți la un loc într-o situație neplăcută din punct de vedere profesional.

E cazul și momentul potrivit să continuăm o discuție despre ce nu e bine în conținutul despre sport la noi. Asta-i include și pe cititori. Ei singuri pot înclina balanța în mod dramatic, refuzând să mai crediteze cu timpul și cu atenția lor orice publicație vădit rău intenționată. Ce s-a întâmplat azi arată de ce Sorana Cîrstea spune în interviul citat de ce nu a vorbit ani de zile cu presa din România; ne arată de ce Simona Halep nu mai dă interviuri presei din România (afară de situațiile în care ambele trebuie să o facă, potrivit regulilor) – și, culmea, e sancționată de aceeași presă pentru asta. 30-0 scrie de ani buni, în articole și pe rețelele sociale, cu exemple concrete, despre răstălmăcirile tendențioase care au efecte asupra sportivilor și, implicit, asupra informării corecte a publicului.

Îi urăm lui Mircea bun venit în tranșee. Să-și aducă și o cască și să-și elibereze programul, lupta e de durată.

Publicăm, mai jos, un articol apărut prima dată în revista editată de Treizecizero vara trecută, Simona. Povestea Primului Slam; este una dintre ocaziile în care am scris despre acest subiect. (Echipa 30-0)

*

„Cu presa am o mică problemă, pentru că tot timpul se inventează povești negative. Nu știu de ce. Dar este ok, fiecare om are libertatea să spună ce dorește. Eu îmi văd de treabă, sunt profesionistă și îmi păstrez ritmul meu la turnee. Vorbesc cu presa atunci când trebuie, răspund când sunt întrebată; în rest, sunt destul de rezervată. Mi-ar plăcea să primesc mai multe lucruri pozitive de la presa românească, dacă se poate. Dacă nu, e ok, merg înainte.” (Simona Halep, Roland Garros 2018)

Am făcut un mic experiment în anii în care am mers la Roland Garros și am asistat la cât mai multe conferințe de presă ale jucătorilor: români sau străini, vedete sau nu, victorioși sau învinși. Majoritatea jurnaliștilor străini stau doar la prima parte, în engleză, dar eu rămâneam în continuare și la partea în limba maternă. Am asistat așadar la conferințe în spaniolă, franceză, rusă, sârbă, cehă sau germană, limbi pe care le înțeleg de la parțial până la deloc. Cât le înțelegeam limba era irelevant, căci nu mă interesa ce spuneau jucătorii (aveam să primim traducerea scrisă în engleză oricum), ci mai ales cât și cum spuneau.

Am realizat, acum câțiva ani, când am stat la o conferință întreagă a lui Rafa, că acesta dădea de vreo două ori mai multe informații în partea de spaniolă. Rafa vorbea deja destul de bine engleza și nu era zgârcit nici în prima parte, dar în spaniolă își schimba atitudinea: devenea mai relaxat, mai autentic, mai deschis. Pe măsură ce vorbea, parcă se simțea și mai bine. L-am văzut inclusiv după meciul pierdut la Djokovic, în 2015: a intrat negru de supărare, dar spre sfârșit se înseninase; și pe măsură ce vorbea în spaniolă căpăta parcă o nouă hotărâre. Voiam să văd dacă acest lucru este valabil și la alți jucători, și da, majoritatea se deschid mai mult față de presa lor, în propria limbă, decât în partea în engleză. Cu o singură excepție notabilă: Simona Halep.

Anul acesta, am fost la vreo trei conferințe ale Simonei. Pe cât de relaxată și deschisă este în partea de engleză, pe atât de reținută este în partea a doua, în românește. Este o schimbare atât de clară că efectiv simți cum scade temperatura în cameră cu câteva grade. Este politicoasă, dar este atât de evident că își face doar datoria, nimic mai mult. După cum ea însăși spune în citatul de mai sus, răspunde când este întrebată, dar atât: nu dă amănunte suplimentare, nu zâmbește decât foarte rar și parcă stă pe ace. Cred că dacă nu ar fi nimeni la partea în română ar răsufla ușurată și ar zbughi-o imediat din sală…

Și ce păcat, pentru că Simona – după cum observa și Mert, în articolul său din această revistă – este una dintre puținele jucătoare din circuit dispusă să împărtășească lucruri pe care altele (și alții) le țin secret: cum simte și gândește meciurile dincolo de platitudinile gen „mi-am făcut jocul” sau „m-am concentrat pe partea mea de teren”.

Este una din jucătoarele cele mai transparente din punct de vedere emoțional, inclusiv în momentele de dezamăgire cruntă: discursul ei de pe teren după pierderea finalei la Paris anul trecut a devenit un standard de onestitate și demnitate printre jurnaliștii străini, fiind și acum menționat cu uimire. Ca și cel al lui Murray de după pierderea finalei de la Wimbledon contra lui Federer în 2012, a provocat un val de simpatie a publicului și presei străine față de Simona. În fond, cât de des auzi o jucătoare care tocmai a pierdut un Slam recunoscând că poate nu era pregătită emoțional să-l câștige, că i-a fost rău la stomac de stres; și apoi încurajându-și echipa și îndemnându-i să creadă în continuare. Să fim serioși: în aceste situații, dacă învinsul reușește să însăileze câteva fraze cât de cât coerente fără să plângă, toată lumea se declară mulțumită.

De asta mă frustrează enorm situația de răceală în care cea mai mare parte a presei române a împins-o pe Simona, prin articolele iresponsabile, ageamii, răutăcioase sau de-a dreptul insultătoare pe care le-a publicat despre ea de-a lungul anilor. Aveau șansa de a privi în mintea cuiva care încerca să atingă cel mai înalt nivel de performanță în domeniul său de activitate și care era dispusă să vorbească despre acest proces și au ratat această oportunitate.

E așa mare nevoie în țara asta de exemple de oameni tenace și disciplinați care ating succesul abia după ce-și depășesc mai toate obstacolele, încât Simona putea fi transformată într-un adevărat studiu de caz: am fi văzut lupta ei ca pe o călătorie inițiatică, presărată, ca orice călătorie inițiatică, și cu momente bune, dar și rele. În schimb, unii ziariști și oameni de presă i-au închinat Simonei osanale deșănțate la victorii, iar la înfrângeri au rânjit satisfăcuți și au desființat-o. Un astfel de comportament delirant nu poate naște încredere.

Ashton Eaton, campion olimpic la decatlon, a fost întrebat dacă învingătorii, campionii în general au vreo trăsătură comună. A răspuns: „Toți încearcă să înțeleagă. Merg în profunzime, pun întrebări, sunt curioși în legătură cu felul în care funcționează lucrurile. Nu sunt superficiali.” Ce nu pricep mulți este că nu trebuie nici să se ploconească în fața Simonei după ce câștigă, nici să o desființeze după ce pierde. Aparent diferite, ambele comportamente sunt la fel: superficiale. Ce trebuie să facă e să încerce să înțeleagă. Să înțeleagă ce înseamnă să fii în pielea unei fete care a plecat să cucerească lumea tenisului profesionist, lume plină de specimene zdravene, talentate și de multe ori mai bine susținute de cei din jur.

Citește continuarea articolului pe Treizecizero

Fotografie de Mircea Rosca / SportPictures.ro

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.