Teoria formelor fără fond: tiki-taka, „îngropată” de miile de pase fără rost ale Spaniei și Germaniei. Au expirat sau nu ideile lui Guardiola?

Ciprian Rus 2 iulie 2018

Spania a plecat de la Cupa Mondială într-un meci în care, jucând împotriva unei Rusii care nici măcar nu s-a obosit să-și mascheze mediocritatea, a dat peste 1.000 de pase și a controlat mingea 79% din timpul de joc, cu 91% procentaj de reușită! „1.174 de pase ca să marchezi dintr-un autogol, venit după o fază fixă”, au remarcat malițios unii, decretând – a câta oară?! – sfârșitul tiki-taka.

Din 2012 încoace, de la plecarea lui Pep Guardiola de la FC Barcelona și de la ultimul mare titlu obținut de naționala Spaniei, tiki-taka moare de fiecare dată când echipele adverse găsesc un răspuns, fie el temporar sau conjunctural, la jocul catalanilor, al internaționalilor spanioli sau al trupelor antrenate sau inspirate de cel creditat cu perfecționarea acestui tip de joc, adorat de milioane de fani, detestat de alții.

Între timp, jucând în acest fel, cu adaptările lui naturale, Bayern a făcut istorie în Bundesliga, iar Barcelona, dincolo de trofeele interne, a mai cucerit, cu Luis Enrique, o Ligă a Campionilor. Moartea din 2018 a tiki-taka se suprapune – coincidență? – succesului nemaipomenit al lui Manchester City, cu Pep Guardiola pe bancă, în singurul campionat care și-a făcut un statement din faptul că nu va putea fi dominat autoritar de nimeni, niciodată.

Lui Guardiola nu i-a plăcut dintru început definiția celebrului comentator TV Andres Montes. Sau, mai bine zis, ceea ce simțul comun a înțeles din tiki-taka. Simpla plimbare a mingii – cât o fi ea de artistică – de dragul trecerii timpului fusese deja patentată: România lui Angelo Niculescu o juca fantastic în anii ’70. Numai că jocul acesta „na-ți-o ție, dă-mi-o mie”, de-a latul terenului, fără nerv, fără idei sau fără puterea de a duce mingea în careul advers – exact ce a jucat Germania la acest Mondial și ce a desăvârșit Spania prin cele 1.174 de pase împtriva Rusiei – e orice numai tiki-taka nu.

În sensul gândit de Pep Guardiola, după ce a rafinat filosofia sportivă a lui Johan Cruyff, tiki-taka înseamnă, înainte de toate, un pressing ucigător în treimea adversă – la limita câtorva secunde, iar de acolo, după intercepție, dezvoltarea rapidă a jocului direct spre gol. Tiki-taka înseamnă ritmul nebun al paselor care l-a inspirat pe genialul Montes să dea acest nume „jocului frumos” al Barcelonei și al Spaniei: pase tari și rapide, mereu derutante, în așteptarea spațiului perfect din sau dintre liniile adverse. Căci tiki-taka înseamnă nu doar controlul mingii, ci și controlul spațiilor în nenumăratele tranziții atac – apărare din timpul unui meci. În fine, tiki-taka mai înseamnă fotbal asumat, ofensiv, nu un alibi la trecerea timpului, în așteptarea unei rezolvări miraculoase, eventual un „cap” al lui Sergio Ramos în ’90 plus.

Nici nemții, care au importat jocul de pase pe filiera Guardiola – Low, pe model Bayern Munchen, și au câștigat „en-fantare” Mondialul trecut, nici spaniolii nu au reușit să se ridice, în Rusia 2018, mai sus de statutul de epigoni ai tripletei Xavi – Busquets – Iniesta de odinioară. Le-a lipsit în primul rând ritmul, le-a lipsit profunzimea jocului, le-a lipsit inspirația, le-au lipsit, probabil, și oamenii potriviți la locul potrivit. Simptomatică e, în situația Germaniei, tocmai absența din lot a lui Sane, om de bază pentru Guardiola în sistemul lui City! Dincolo, la Spania, una e să joci tiki-taka cu Xavi și Iniesta în zilele lor bune, care fix asta făceau și la echipa de club, și alta e să joci tiki-taka cu Koke (produs marca Diego Simeone, la Atletico) sau Asensio (talentatul jucător al Madridului s-a remarcat mai degrabă pe spațiile mai generoase din LaLiga).

Nici Barcelonei nu îi iese mereu tiki-taka. Luis Enrique și Ernesto Valverde au venit cu corecții adaptate jucătorilor pe care se puteau baza fiecare dintre ei. Guardiola însuși lucrează mereu, nebunește, la conceptul său de joc, transferă oameni noi sau pune presiune pe cei pe care îi are pentru a-și asuma cât mai bine ideile sale. La o echipă națională, lucrul ăsta e infinit mai greu. Spania însăși nu e decât o moștenitoare a stilului tiki-taka, din vremurile când șapte-opt jucători „blau-grana” erau titulari în „La Roja”, nicidecum inventatoarea lui.

„Nu cred că ar nu ar fi o infidelitate să renunțăm la tiki-taka. Naționala nu e un club de fotbal care își permite să cumpere, cu sute de milioane de euro, jucători care să știe să joace perfect stilul acesta”, spunea Kiko, fostă vedetă a lui Atletico Madrid, cu 26 de selecții în tricoul „rojo”.

Kiko nu e singurul care crede că acum, după retragerea lui Xavi și Iniesta, Spania trebuie să își caute un alt stil, pe care să se poată plia tineri ca Asensio sau Saul. „Evolucion o muerte!”, scrie Inako Diaz-Guerra într-un tăios comentariu din „El Mundo”, în care spune că Spania „suferă de tiki-taka”.

Decriptată tot mai fin după deceniul de glorie al Barcelonei și al lui Guardiola, tiki-taka devine tot mai greu de jucat fără exemplul viu al celor care au făcut din ponosita temporizare o operă de artă. Soluția lui „lungă și pe-a doua” sau a autului bătut cu entuziasmul unui penalti vor fi oricând acolo pentru toți cei cărora nu le place să se complice cu jocul de construcție. Dar a clama moartea tiki-taka pentru că Germania și Spania nu mai știu cum, cu cine sau dacă e cazul să o joace e ca și cum ai zice că Simfonia a IX-a, „Oda bucuriei” a lui Ludwig van Beethoven, e expirată doar pentru că o cântă fanfara de fluiere și peronee de la FC Ciorogârla…

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.