„The Auld Enemy“: ce mai înseamnă azi Anglia contra Scoţia, cea mai veche rivalitate din fotbal?

Danny Coposescu 11 noiembrie 2016

Nu e un mister că actualul număr 1 din tenis, Andy Murray, e un om foarte grijuliu când vine vorba despre exprimarea opiniilor personale. Dacă personalitatea publică a scoţianului ar avea o culoare, ar fi un bej. Murray spune rareori ce nu trebuie, şi asta pentru că în trecut s-a ars în focurile unei rivalităţi complexe şi ambigue.

Înainte de Cupa Mondială din 2006, tânăra stea de doar 19 ani a tenisului de pe Insulă era intervievată de cel al cărei mantie avea să o preia, englezul Tim Henman. Una dintre întrebările mai puţin serioase era legată de naţionala de fotbal pe care o va susţine Murray la turneul din Germania. Răspunsul, la fel de jucăuş, a fost: „Oricine joacă contra Angliei – haha!“

Rezultatul rezumă perfect o parte din relaţia culturală şi sportivă dintre cele două naţiuni: un oprobriu mediatic atât de puternic, o reacţie atât de vitriolică din partea publicului englez în faţa căruia Murray juca, încât adolescentul a trebuit să îşi ceară iertare în public pentru remarcă. „Am primit chestii în vestiar care spuneau ‚Sper să pierzi fiecare meci de tenis din viaţa ta’. Până şi oameni din stadion, la Wimbledon, îmi spuneau asta“.

Iată, deci, unde poate duce cea mai veche rivalitate din fotbal, care îşi joacă un nou episod vineri seară în Grupa F a turneului de calificare pentru Cupa Mondială din 2018. Anglia contra Scoţia înseamnă mult mai mult decât un simplu joc de fotbal.

Dribling versus pase: două istorii ale aceluiaşi sport

Englezii au inventat fotbalul. Asta e convingerea răspândită în jurul lumii, cultivată, ce-i drept, de confuzia obişnuită a Angliei cu întreg Regatul Unit. Spre creditul lor, cei din jumătatea sudică a insulei au spus aproape mereu că Britania a inventat sportul. Asta pentru că orice altă exprimare ar fi cel puţin incompletă, dată fiind contribuţia Scoţiei la dezvoltarea, instituţionalizarea şi popularizarea fotbalului.

Fiecare moment din evoluţia şi răspândirea lui are printre personajele principale cel puţin un reprezentant la nord de Zidul lui Hadrian. La codificarea decisivă a regulilor, în 1963 („The Cambridge Rules“), au participat şi scoţieni stabiliţi în Anglia, iar naşterea primei ligi de fotbal din lume, în 1888, i se datorează lui William McGregor. Aproape toate cluburile din nordul Angliei care au contestat acest campionat erau mai degrabă scoţiene în compoziţie. Preston North End, primul gigant pe care l-a avut sportul cu balonul rotund, era formată aproape complet din jucători aduşi din oraşele industrializate ale Scoţiei.

În acele vremuri ale Imperiului, identitatea celor două naţiuni se subsuma mult mai uşor ideii de a fi „britanic“ în primul rând. Dar lipsa unor diferenţieri culturale şi politice accentuate cu care suntem obişnuiţi astăzi nu înseamnă că, încă din start, scoţienii nu au găsit un mod de a se distinge de vecinii din sud, cu un stil de joc care bulversa observatorii contemporani. În loc să şarjeze ca un taur cu mingea de-a lungul terenului, cum se obişnuia pe atunci, primele echipe scoţiene au venit cu o inovaţie revoluţionară: pasa.

Pasele scurte şi rapide, ideologia dominantă în zilele noastre, se numea „jocul scoţian“, predat de „profesori scoţieni“, la sfârşitul secolului XIX. În acest context a avut loc primul meci internaţional din istoria fotbalului: Scoţia – Anglia 0-0, în localitatea scoţiană Partick, în 1872.  Primul episod într-o saga care a oglindit cu fidelitate o relaţie confuză şi tumultoasă.

„Tot ce e mai bun şi mai rău în fotbal“

Aşa caracteriza BBC rivalitatea dintre cele două naţionale în 1999. Acel joc din 1872 avea să nască o tradiţie anuală care a supravieţuit mai mult de un secol şi a produs 112 confruntări, cele mai multe din fotbalul internaţional. Întâi, sub forma unui campionat jucat între toate reprezentativele din Regatul Unit, un fel de Six Nations fără Italia şi Franţa, până în 1984. În cadrul turneului s-au dezvoltat sentimente din ce în ce mai înflăcărate de ambele părţi, care nu doar că au imitat schimbări în percepţia reciprocă, ci uneori le-au dat chiar tonul.

Încet, dar sigur, a devenit evident că meciurile Anglia – Scoţia reflectă o rivalitate naţională care fusese estompată în viaţa de zi cu zi. Înainte de „Braveheart“, istoria violentă, păstrată mai degrabă sub preș, îşi găsea exprimarea pe stadion. Nicăieri nu e mai bine exemplificat clişeul fotbalului ca substitut pentru război: pe “Hampden Park” nu se cântă imnul oficial al Regatului Unit, „God Save the Queen“, huiduit de multă vreme de suporteri, ci „Flower of Scotland“, care aminteşte de războaiele de independenţă ale Scoţiei din secolele XIII şi XIV.

Cu atât mai mult cu cât, pentru o bună perioadă, întâlnirea era între două echipe echilibrate ca valoare. Pentru fiecare tăvăleală suferită de scoţieni, exista câte o revanşă legendară. Victoriile au fost transformate în mituri naţionale, cum e cea a „Vrăjitorilor de pe Wembley“, care zdrobeau Anglia cu 5-1, în 1928. Înfrângrile au transformat jucători în paria, ca săracul portar Frank Haffey, care primea 9 goluri de la englezi în 1961.

La un an după ce Anglia ridica singurul ei trofeu internaţional, Cupa Mondială din 1966, scoţienii veneau pe Wembley şi câştigau cu 3-2 şi Jim Baxter îşi enerva adversarii jonglând cu mingea la mijlocul terenului. Concluzia fanilor şi a presei? „Suntem campioni mondiali neoficiali!“.

Firul roşu care traversează confruntările ăstea e o accentuare din ce în ce mai pronunţată a resentimentelor dintre suporteri, mai ales în era întunecată a huliganismului britanic, începând cu anii ’70.

Poate apogeul unui dispreţ din ce în ce mai pronunţat a venit în 1977, când Scoţia câştiga din nou acasă la vechiul inamic. Exaziaţi, suporterii veniţi în deplasare invadau terenul, smulgeau aproape tot gazonul pentru suveniruri şi prăbuşeau transversarele porţilor. Deşi mai degrabă bucurie nestăvilită decât malevolenţă au fost motivaţia, strigătele de „Daţi-ne un parlament şi vă dăm Wembley-ul înapoi!“ erau dovada unui naţionalism Scoţian care trecea graniţele sportului şi intra în politic. Tulburările publice din jurul meciurilor au dus până la urmă la apusul vechii tradiţii. Din 1989 şi până astăzi, Scoţia şi Anglia s-au întâlnit doar de cinci ori.

„Suntem tot ce nu sunteţi voi“: semnificaţia unei rivalităţi asimetrice

Probabil a devenit deja evident că raportul ăsta înseamnă mai mult pentru o parte decât pentru cealaltă. Nu doar în fotbal, ci în aproape toate privinţele, Scoţia s-a definit ca naţiune parţial în opoziţie faţă de Anglia. În construcţia unei identităţi aparte, sportul în general şi fotbalul în particular a lucrat mereu înspre direcţia asta.

Întregul motiv pentru care fotbalul e atât de popular în Scoţia se poate explica şi din punctul ăsta de vedere. Sociologul Alan Bairner explorează exact dinamica asta când vorbeşte despre ce înseamnă a fi scoţian. O naţiune fără propriul stat, cum e Scoţia, poate să respingă complet cultura dominantă a „cotropitorului“ (aşa cum a făcut în mare măsură Irlanda), sau să o preia cu scopul de a-l depăşi. În cazul fotbalului, asta înseamnă a-i bate la englezi în sportul pe care se laudă că l-au inventat.

Tendinţa asta de a se măsura în contrast cu Anglia se vede cel mai clar în cel mai faimos aspect al fotbalului scoţian: suporterii naţionalei, „The Tartan Army“. Tot ce caracterizează invazia de fani în kilturi, pe ritmurile cimpoaielor, e construit cât se paote de ţintit pentru a fi opusul reputaţiei fanului englez. Dacă englezii sunt huligani violenţi, scoţienii vor fi beţivi bonomi şi distractivi. Dacă englezii expun un naţionalism agresiv, scoţienii se vor auto-parodia şi vor duce în ridicol stereotipurile culturale.

Asta s-a întâmplat odată ce între calitatea de pe teren a celor două echipe s-a căscat un hău greu de depăşit, într-o lume modernă a fotbalului dominată de bani. Rămaşi de mult în urmă şi departe de rolul fruntaş al pionierilor „jocului de pase“, scoţienii au găsit un alt fel de a transmite lumii că se disting de Anglia.

Şi totuşi, rămâne la fel de evident că identitatea scoţiană rămâne în multe locuri legată de cea britanică. Până la urmă, ţara a votat împotriva independenţei în 2014. Poate că, cel puţin deocamdată, cea mai veche rivalitate din fotbal ajunge pentru a satisface sentimentul de naţiune al Scoţiei.

Diseară, Scoţia vine pe „Wembley” fără multe şanse de a mai adăuga încă un capitol la o mitologie încărcată. Căpitanul Scott Brown a revenit din retragere pentru acest meci, Anglia pare să treacă dintr-o criză în alta anul ăsta, dar e greu de trecut peste diferenţa evidentă de valoare. Însă, oricare ar fi rezultatul pe teren, în tribune se joacă un meci cu implicaţii mult mai complexe.

 

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.