The Last Dance îl face pe Michael Jordan din nou cel mai important sportiv din lume. Ne mai reamintește și de ce avem nevoie de sport

Sporturile s-au întors! Cel puțin, așa a fost senzația de aseară, de la lansarea, în Statele Unite, a mult-așteptatului documentar The Last Dance, povestea unei bucăți importante din cariera lui Michael Jordan. Discuțiile despre sport în online s-au animat din nou, opiniile și analizele n-au întârziat să apară, video-uri, gif-uri și quote-uri au început să zburde, stârnind reacții și alte reacții la reacții. Ca în timpurile normale.

E firesc: e primul lucru nou (și pozitiv) care se întâmplă în lumea sportului în aproape două luni de când sportul a intrat în pauză forțată, pe termen nedeterminat. E prima oară în două luni când fanii s-au putut aduna și urmări ceva în același timp, așa cum o fac cu un meci transmis în direct, pe care-l comentează împreună în social media. Izolați în case și rămași fără acces la sporturile care îi pasionează și le oferă motive de bucurie și de evadare, oamenii s-ar fi bucurat la orice în aceste zile. Cu atât mai bine când materialul proaspăt pe care îl primesc este despre unul dintre cei mai faimoși sportivi ai tuturor timpurilor. Iar pofta de nou și de ceva inspirațional s-a resimțit imediat: primele două episoade au avut o medie de 6,1 milioane de privitori în Statele Unite, documentarul devenind deja cel mai vizionat din istoria ESPN. La ani buni de la retragerea lui din baschet, Michael Jordan este, încă o dată, singurul nume care contează în sport.

The Last Dance este un documentar care cumulează aproape 10 ore de film, împărțit în 10 episoade, realizat de ESPN și produs împreună cu Netflix, NBA și Jordan. Ar fi devenit oricum unul dintre documentarele de sport de referință; în contextul actual va fi o vizionare aproape inevitabilă.  

Filmul se concentrează pe ultimul titlu de campion din cele șase pe care Michael Jordan le-a câștigat împreună cu Chicago Bulls, titlu venit în sezonul 1997-1998, înainte ca dinastia construită în jurul lui să se destrame. De aici pornim, dar firul narativ este presărat cu întoarceri în timp pentru a înțelege momente esențiale din drumul lui Jordan: ascensiunea din colegiu, primii ani în NBA, construcția echipei, personajele esențiale din cariera sa. Peste toate astea plutesc câteva constante: spiritul și mentalitatea lui Jordan își fac loc în mintea privitorului fără să ceară voie. Afli repede despre ce era Michael Jordan. Despre măreție, despre victorie, indiferent ce presupunea asta, despre muncă și despre împingerea limitelor cât mai departe posibil, fără scuze, fără explicații, fără “locul 2”. Dar și despre reversul întunecat al medaliei când vine vorba despre aceste valori: obsesia de a fi dominant, de a fi cel mai bun dintre cei mai buni realmente cu orice preț, lipsa de milă pentru oricine din tabăra sa care nu își făcea treaba pentru a-l ajuta în acest scop, inclusiv cu cei mai apropiați dintre coechipieri. 

Magia se întâmplă când găsești echilibrul perfect

Bulls l-au selectat pe Jordan în 1984, al treilea în draftul acelui an. Tânărul venit din North Carolina a preluat aproape instantaneu echipa pe umerii lui și a devenit repede cel mai bun jucător din Ligă, statut recunoscut și de principalii săi rivali ai vremii; Larry Bird merge până într-acolo încât descrie evoluția lui Jordan dintr-un meci de playoffs contra lui Celtics drept „Nu era Michael Jordan, ci Dumnezeu deghizat în Michael Jordan” (MJ a înscris 63 de puncte în acel meci, record de puncte pentru playoffs până în ziua de azi). Însă orice superstar din sporturile de echipă are nevoie de un grup competent și funcțional în jurul lui pentru a putea câștiga. Au fost nevoie de aproape șapte ani de mutări făcute de cei de la Bulls pentru ca primul titlu să devină o realitate în 1990-1991, într-o finală cu Lakers conduși de Magic Johnson.

De altfel, în jurul acestei idei se construiește și tensiunea din acest documentar, necesară în aproape orice producție de acest gen. The Last Dance analizează răcirea accelerată a relației dintre Jordan și conducerea Chicago Bulls, al cărei punct culminant a fost atins înaintea sezonului 1997-1998, cel pe care se concentrează filmul. Antagonistul lui Jordan e prezentat a fi managerul general Jerry Krause, a cărui nevoie extremă de validare a meritelor sale a contribuit masiv la sfârșitul poveștii, mai exact, a dus la ideea ca Bulls să-și destrame echipa și să înceapă un proces de reconstrucție. Jordan, în schimb, a militat cu toată influența lui pentru ca grupul format să fie păstrat până când își va pierde pe teren supremația, în fața unei echipe mai bune. 

Sună absurd să-ți strici de unul singur formula câștigătoare, nu? Însă, evident, lucrurile nu-s atât de simple. Krause, un tip scund și cu ceva probleme de greutate care-l făceau, din nefericire, ținta ideală a repulsiei fanilor prin comparație cu un idol precum Air Jordan, a avut merite mari în construcția acelei echipe care a ajuns să câștige de două ori câte trei titluri consecutive, într-un interval de opt sezoane. 

Așa cum fanii baschetului american știu, în NBA echipele duc o permanentă luptă în a găsi și a păstra echilibrul între valoarea sportivă și valoarea financiară a jucătorilor, iar Krause, owner-ul Jerry Reinsdorf și restul conducerii au găsit-o, pentru mult timp. Când un jucător devine foarte valoros, el impune și un salariu tot mai mare, însă cum NBA se conduce după limite salariale pentru fiecare club (salary cap), nu poți avea foarte multe salarii mari fără a depăși acest salary cap și/sau a dezechilibra echipa. E un cerc vicios, pentru că un superstar înconjurat de o echipă foarte slabă nu poate performa, ceea ce duce la riscurile ca echipa să-și piardă respectivul superstar. Invers, o echipă fără extravaganțe salariale sau manageriale riscă să se zbată ani la rândul în mediocritate. De aici, o permanentă presiune care contribuie la aerul de imprevizibil care preia controlul la fiecare câțiva ani în NBA. Mai pe șleau, pentru cititorii care se uită la The Last Dance având doar obișnuința sistemelor după care se desfășoară fotbalul european: în NBA nu (prea) există doar Real Madrid și Barcelona, un Big Four ca în Premier League sau dominații epuizante precum a lui Juventus în Serie A. Astfel de fenomene sunt posibile, dar e nevoie realmente de o furtună perfectă ca ele să se petreacă: un management vizionar, inspirație în alcătuirea echipei, talente veritabile, un antrenor foarte bun, un ownership cu răbdare, plus niște noroc. Când găsești acest echilibru pe care-l caută anual fiecare dintre cele 30 de echipe (acum) în NBA, se întâmplă magia. 

Krause avea, așadar, multe merite în alcătuirea acestor Bulls, inclusiv selecția prin draft a lui Scottie Pippen, cel care avea să devină, așa cum documentarul surprinde, “un Robin perfect pentru Batmanul din Jordan”. Toți marii lideri au nevoie de un număr 2 bun, iar Jordan, care admite în documentar că n-ar fi putut câștiga fără Pippen, nu face excepție. 

Însă Pippen ajunge el însuși una dintre problemele majore înaintea acelui sezon. Consecință a unui șir întreg de evenimente din viața lui (a crescut într-o familie cu 12 copii, tatăl său a suferit un accident care l-a țintuit în scaunul cu rotile), Pippen a ales să semneze un contract prost, care-i asigura stabilitatea financiară pe care o căuta pentru a asigura viitorul familiei sale, dar care nu îi făcea nicicum dreptate din punct de vedere sportiv. „Simțeam că nu îmi permit să îmi asum riscul de a mă accidenta cumva și de a nu mai putea oferi un sprijin familiei”, spune Pippen. În schimb, pentru Bulls era un contract ideal, care le permitea să țină împreună acel grup. După ani buni, Pippen nu și-a mai putut controla frustrarea de a fi unul dintre cei mai buni jucători din ligă, dar abia al 122-lea în clasamentul salariilor. Și-a întârziat o operație pe care ar fi putut-o face în offseason, așa că a tras de recuperare în plin sezon, afectând echipa. Asta a fracturat iremediabil relația dintre el și un Krause care tot amenința public că-l va trimite la o altă echipă (n.a. trade – în SUA, este echivalentul aproximativ al unui transfer, asupra căruia jucătorul are, însă, foarte puțin spre deloc de spus sau de făcut, decizia aparținând clubului), și care abia aștepta un pretext să o facă. 

Înaintea acelui sezon, Krause încercase să se descotorosească de legendarul antrenor Phil Jackson, cel fără de care Jordan spunea că nu poate concepe viața la Bulls. A fost nevoie de intervenția decisivă a owner-ului Reinsdorf pentru ca Jackson să primească, în sfârșit, o prelungire a contractului cu un an. Însă managerul general avea să-i pună în vedere că e ultimul an, indiferent ce s-ar întâmpla: indiferent câte meciuri ar fi câștigat Bulls în acel an, Krause avea de gând să pornească temutul proces de rebuilding prin care, inevitabil, ajung să treacă toate marile echipe din NBA. Motivația lui Krause? Exceptându-l pe Jordan, toți ceilați jucători își atinseseră maximul sportiv și urmau să intre în panta descendentă. Krause gândea convențional și prudent, gândindu-se, așa cum o fac mulți manageri generali din NBA, la viitorul pe termen mediu. Or, o astfel de judecată intra inevitabil într-un conflict major cu mentalitatea de campion a lui Jordan, cel care voia să câștige acum, nu într-un viitor nedefinit. 

“Mentalitatea mea era să ies pe teren și să câștig. Cu orice cost. Dacă nu voiai să trăiești într-un astfel de regim, atunci n-aveai ce să cauți lângă mine, pentru că te-aș fi ridiculizat până când te-ai fi ridicat la nivelul cerut. Iar dacă nu te-ai fi ridicat la nivelul cerut, ar fi fost un iad pentru tine” – Michael Jordan

Totuși, chiar dacă Krause avea motivațiile lui, o astfel de gândire pare complet depășită azi. Într-o ligă hipercompetitivă precum e NBA, ideea destrămării unei echipe care încă mai câștigă, oricât de îmbătrânită ar fi ea, ar fi aproape de neconceput. 

Relația dintre Jordan și Krause, pe de o parte, Pippen și Krausse, pe de alta, e surprinsă în documentar și cu părțile ei de-a dreptul urâte. Jordan nu se sfiește să-l ia peste picior cu orice ocazie, glume dure, care depășesc limita bullying-ului, care te fac să te întrebi cine era, de fapt, victima în această dinamică. Cum spuneam, nimic nu e atât de simplu precum pare.

Ironic pentru cineva care a criticat atât de dur strategia conducerii, peste ani, Michael Jordan a ajuns un team owner cu foarte puțină viziune (la fel cum și Phil Jackson, după ce a câștigat alte titluri ca antrenor la Lakers, cu dinastia lui Kobe Bryant, a devenit un general manager cu foarte puțină viziune, atunci când i-a venit rândul să conducă pe New York Knicks). Un owner care pare să facă an de an exact opusul a ceea ce cerea jucătorul Michael Jordan pe vremea fantasticilor Bulls. La Charlotte Hornets, echipa pe care o deține Michael Jordan acum, gestionarea salary cap-ului și a resurselor de talent au fost aproape dezastruoase de când a cumpărat franciza. Incluzând aici un tratament neplăcut administrat vara trecută lui Kemba Walker, un simbol al echipei și singurul  jucător de super clasă al celor de la Hornets; la momentul în care s-a ajuns la prelungirea contractului, Walker ar fi vrut să rămână, în ciuda mediocrității echipei, însă Hornets a ales, prin Jordan, să îi ofere un contract mult sub valoarea sa, deschizând calea către o despărțire care l-ar fi înfuriat rău pe jucătorul Jordan. Și l-ar fi înfuriat pentru că mesajul transmis printr-o astfel de decizie este că nu concurăm să fim cei mai buni, ci, eventual, încercăm să eficientizăm costurile. Este doar una dintre părțile mai puțin grozave din ceea ce înseamnă Michael Jordan. 

Să fii cel mai bun este, însă, ideea de bază din The Last Dance. Aflăm cum Michael și-a dezvoltat competitivitatea extremă în duelurile cu fratele său, în încercarea de a-și impresiona tatăl intransigent, o competitivitate feroce, de nereplicat sau poate chiar de neînțeles, mai ales atunci când pare că ajunge la limita obsesiei – lucru surprins și într-unul dintre cele mai bune texte scrise vreodată despre Jordan. Sau cum cel mai rău lucru pe care i l-ai fi putut spune este că ceva nu e posibil. Jordan este surprins printr-o bogăție de secvențe de arhivă, un tir încrucișat de interviuri (impresionante, atât prin calitatea invitaților, cât și prin numărul lor; Barack Obama și Bill Clinton apar și ei în primele două episoade, alături de un număr parcă interminabil de foste legende), dar și imagini nedifuzate anterior. Convinși de NBA la vremea respectivă, Jordan și Bulls au permis unui echipaj tv să-i însoțească în acel ultim sezon de succes, cu condiția ca Jordan să aibă ultimul cuvânt cu privire la folosirea lor.

Câteva sute de ore de filmări au stat aproape douăzeci de ani în arhiva NBA, până au văzut, în sfârșit, lumina zilei, cu ocazia acestui documentar, pentru producția căruia Jordan și-a dat în sfârșit ok-ul în 2016. Avem astfel parte de imagini nemaivăzute din intimitatea echipei. Îl vom vedea pe Jordan lovindu-l la un antrenament pe Steve Kerr, colegul său de la Bulls de atunci și actualul antrenor al (la rândul lor legendari) Golden State Warriors; Jordan a fost imediat dat afară din sală. Îl vom vedea trecând prin episoade parcă rupte din filme: prima retragere din baschet, venită, șocant, pentru a se dedica, timp de 18 luni, unor ligi minore de baseball; afacerile cu Nike care au evoluat într-un subbrand, Jordan, care e acum un imperiu; sau tragedia asasinării tatălui său. 

Peste toate astea, The Last Dance e o privire către ce înseamnă condiția de superstar, de super campion, inclusiv cu părțile mai întunecate ale ei, care merită o discuție separată. 

Este, de asemenea, și o gură de oxigen pentru ESPN și pentru industria de conținut sportiv din State, în principal, greu afectată, la fel ca toate celelalte forme de media, de situația actuală din lume. 

Premiera, devansată ca fanii să poată primi ceva nou mai devreme

The Last Dance ar fi trebuit inițial să aibă premiera în iunie, în timpul NBA Finals. Dar când criza a oprit sportul, ESPN i-a rugat pe producători să se grăbească, pentru a le da fanilor ceva de consumat cât mai repede. Primele două episoade au fost difuzate noaptea trecută, iar restul de opt vor veni în următoarele patru săptămâni. În termeni de conținut sportiv de orice fel, The Last Dance are toate șansele să fie un mic Game of Thrones pentru fani.

Jason Hehir, regizorul, s-a alăturat proiectului în 2018. El și echipa sa au navigat prin mai bine de 10.000 de ore de conținut video; Hehir a avut trei interviuri separate cu Jordan (în iunie 2018, mai 2019 și în decembrie 2019). Criza de coronavirus l-a prins în mijlocul procesului mamut de editare a unui munte de material. “La începutul lui martie, când începuseră să apară primele ordine de restricții, abia ce ne apropiam de o versiune draft a episodului 9 și aveam rezervată o lună pentru episodul 10”, spune Hehir. Când ESPN a cerut produsul mai repede, asta a dus la accelerarea unui proces foarte complex, îngreunat oricum de faptul că toată munca și toate întâlnirile s-au mutat pe Zoom sau pe mailuri. În plus, să aduci contracronometru la un acord patru branduri imense, precum ESPN, Netflix, NBA și Jordan, fiecare cu interesele sale, a fost o bătaie de cap suplimentară, spune Hehir, citat de Bloomberg.

Efortul a meritat. Pentru că The Last Dance ne reamintește, exact când aveam nevoie mai mare, la ce e bun sportul și de ce avem nevoie mare de prezența lui în viețile noastre. Avem nevoie disperată de eroii lui, de inspirația pe care ne-o oferă, de exemplele lui de autodepășire. Poate că sportul e neesențial, ok. Însă, în mod cert, sportul este de neînlocuit. 

În România, The Last Dance poate fi urmărit pe Netflix.