Tottenham continuă pe drumul ei nebun și frumos, dar scurtătura aleasă de Man City duce, de obicei, la trofee

Danny Coposescu 21 ianuarie 2019

Într-un fel, evenimentele improbabile de pe Craven Cottage sunt rezultatul norocos al unui pariu riscant făcut de Spurs. Elementul de șansă e mereu prezent când câștigi în ultima secundă, cum au făcut-o duminică seară oaspeții – prin golul de 2-1 marcat de Harry Winks. Când pui la socoteală și lista lungă de indisponibilități, prelungită pe parcursul meciului odată cu accidentarea lui Dele Alli, revenirea lui Spurs capătă aura unui mic miracol. E o temă quasi-spirituală pe care-a sugerat-o și Pochettino la final: „E atât de important să crezi. Câteodată, nu contează tactica sau așezarea, trebuie doar să crezi.‟ 

Fără Kane, Son, Moura sau Sissoko; fără achiziții în ultimele două ferestre de transferuri; cu înlocuitori ca Fernando Llorente, care are deocamdată succes doar în propriul careu, de unde a marcat un autogol în prima repriză – atâtea condiții adverse pe care să le confrunți înarmat doar cu încredere. Și totuși, Spurs rămân acolo sus, aproape de cursa la titlu. 

Tottenham a fost mereu un club aparte in era Premier League. Fostul ei președinte, Irving Scholar, e printre jucătorii cheie care au condus „revolta‟ cluburilor mari la începutul anilor 1990. Succesorul său, Alan Sugar, e probabil motivul principal pentru lunga și productiva relație dintre Sky Sports și campionatul englez. Iar actualul custode, Daniel Levy, a devenit un fel de caracter mitic în cercurile de business și nu numai. „O negociere cu el e mai dureroasă decât operația mea de înlocuire de șold,‟ spunea cândva Alex Ferguson.

În The Club, o istorie cu iz de thriller a celei mai lucrative ligi din lume, Jonathan Clegg și Joshua Robinson menționează în trecere una dintre inovațiile introduse de Levy. Pe vremea când rivalele înțelegeau încă academia ca simplă pepinieră, Spurs o trata ca pe o sursă de venit. Niciun tânăr jucător cu potențial nu era lăsat să scape printre crăpături, indiferent de șansele sale de a pătrunde în prima echipă. Pentru asta, contractele puștilor erau înnoite cu regularitate, astfel încât orice eventuală despărțire să aducă un profit în cuferele de pe White Hart Lane. Astăzi, practica asta e de la sine înțeleasă în topul fotbalului european.

Într-un fel, deci, abordarea lui Tottenham în perioada asta e cât se poate de tipică. În Mauricio Pochettino, Levy și-a găsit „sufletul pereche‟, piesa ideală pentru mecanismul construit în nordul Londrei. Uite un antrenor care e mai interesat de progresul organic decât de soluții gata împachetate. În timp ce Premier League geme de transferuri exorbitante, argentinianul scormonește în propriul buzunar și găsește cumva mereu unealta potrivită. Alli, cel care a egalat imediat după pauză, e doar un exemplu proeminent. Winks și George-Kevin N’Koudu, sursa centrării decisive în minutul 93, aparțin aceleași categorii. Primul a crescut în tricoul alb, celălalt a costat echivalentul unui pumn de mărunțiș.

Și totuși, analogia pariului rămâne valabilă. Compară chinurile lui Tottenham cu experiența lui Man City pe terenul altei favorite la retrogradare. Campioana a trecut cu 3-0 de Huddersfield, și asta fără să iasă din viteza a treia. Guardiola și-a permis să lase pe bancă un atacant cu șapte goluri în ultimele trei partide, în favoarea unui prădător de calibrul lui Sergio Aguero. Și dacă marcatorul ei record a avut o după-amiază ineficientă, nu-i nimic: Danilo, Sane și Sterling au compensat din plin.

Tottenham continuă să se priveze de asemenea luxuri. E un club aparte, din toate punctele de vedere: în cabinetul de trofee, cupa ligii câștigată în 2008 rămâne singura recompensă concretă în era Premier League.

 

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.