Tricoul cu Hagi pe care nu ni l-am permis

Copil fiind, în a doua jumătate a anilor ’80, când viitoarea „Generație de Aur” abia făcea pasul spre Națională, ca să îmbraci un tricou adevărat de fotbalist trebuia musai să joci la juniorii unei echipe cât de cât răsărită. Dar nici asta nu garanta că prindeai altceva decât un tricou ponosit din bumbac, „made in Tricodava”, ori unul – ce-i drept, sintetic, cu strălucire de „original”, dar cu două numere mai mare, total spălăcit – casat de echipa mare.

Să ajungi să deții un tricou adevărat, eventual al unui idol, era pur și simplu de neimaginat: poate doar copiii marilor jucători să fi primit câte unul, făcut pierdut de magaziner în schimbul unei litre de palincă din aia bună sau a unui al „serviciu” – doar cei care au prins „Epoca de Aur” de dinaintea „Generației de Aur” știu despre ce poate fi vorba.

În fine, pentru cei mai mulți dintre fanii Naționalei de atunci singurul mod în care vedeau tricoul galben îmbrăcat de tinerii Gheorghe Hagi și Gheorghe Popescu – căci la TV îl vedeau în alb și negru – era în figurinele Panini, un moft rar care scăpa cerbiciei anti-capitaliste a României de dinainte de Mondialul din ’90. Să îmbrace o replică a unui astfel de tricou – Adidas! – era un vis imposibil. Nici măcar „turcismele” nu apăruseră pe piața neagră din acele vremuri.

*

În universul uniformizat – la propriu și la figurat – de atunci, singurul tricou de sport accesibil copilului de rând era tricoul alb, asortat cu șortul negru, obligatoriu la orele de sport. Dar puțini își permiteau trei-patru „replici” de felul ăsta. Așa că, atunci când, prin ’88, am fost convocat pentru prima oară în echipa blocului A4 pentru derbiul tradițional cu C19, nici n-a mai contat că primisem numărul 3, sinonim cu statul în apărare, să nu-i încurc pe cei mai mari, mingicarii din față. Singura mea problemă era să fac rost de un tricou cu numărul 3.

Cei mari aveau deja tricourile pregătite: era epoca Sigmaronului și a vopselei „cauciucate”, iar cine se pricepea să „sufle” banalele tricouri albe de Educație Fizică cu numere în relief, cum inventaseră designerii Adidas în anii ’80, era vedeta cartierului. N-aveam eu acces la designerii de cartier și nici n-aveam ce să le ofer la schimb. Știam să desenez bine, macheta pe carton gros a numărului 3 nu era știința rachetelor. Am făcut rost și de Sigmaron roșu, și de o pompiță „de suflat”. Pentru un novice, experimentul în premieră nu putea fi decât un eșec. Numărul e ieșit cât de cât, dar petele și stropii din jurul său transformaseră singurul meu tricou de sport în recuzită de film de groază. Mi-a confirmat-o asta fața plină de groază a mamei când a văzut opera de artă.

*

Nici primii ani de după Revoluție, anii „de aur” ai generației lui Hagi și Popescu, n-au reușit să apropie fanii Naționalei de adoratele tricouri ale idolilor săi. Era, pe de o parte, sărăcie mare – câți își permiteau un Adidas original?! – și nici marketingul sportiv nu era la nivelul din anii recenți. Când am început, tot mai mulți, să ne permitem un tricou original al Naționalei, pe la finele anilor 2000, Generația de Aur se retrăsese deja, iar performanțele generațiilor ce i-au urmat nu mai impregnau cu mândria de a purta T-shirt-ul galben.

În plină epocă „retro”, când marketizarea „generațiilor de aur” a devenit o importantă direcție de business pentru marile cluburi și pentru naționalele care se respectă, tricoul generației lui Hagi, Popescu, Răducioiu și Dumitrescu trebuia să fie de mult vreme în oferta federației de fotbal. „Războiul rece” dintre membrii echipei glorioase din 1994, care ne-a scos în stradă, și managementul FRF n-a făcut posibil acest lucru. Poate și lipsa unui sponsor tehnic de anvergura Adidas.

La 30 de ani de la performanța de top de la Mondialul din Statele Unite ale Americii, Popescu și compania lansează, pe cont propriu, în avanpremiera meciului de adio din mai, mult-așteptata replică a tricoului pe care ni l-am dorit, unii dintre noi, vreme de decenii. Dacă veți vedea, lunile ce vin, pe la meciurile Naționalei, bărbați în toată firea, cu chelie și burtică, purtând tricouri galben-țipător asortați la pantaloni „smart casual”, de manageri „decreței”, să nu-i judecați prea aspru: nu și-au pierdut mințile, sunt copiii anilor ’80 care-și mâzgăleau cu Sigmaron tricourile de Educație Fizică. Copiii care nu și-ar fi permis niciodată un tricou al Naționalei.