Triumful mental. Cum a devenit Simona Halep cea mai puternică versiune a ei pe teren

În psihologia cognitivă, există noțiunea de scenarii de viață (life scripts). Acestea sunt scheme recurente de comportament pe care le urmăm, fie că suntem conștienți sau nu că o facem. De obicei, ele se bazează pe interpretarea pe care o dăm evenimentelor care ni se întâmplă. Câteva exemple de astfel de scenarii: „oamenii mereu mă părăsesc”, „numai mie mi se întâmplă toate relele”, „ceilalți sunt mai importanți decât mine”, „nu sunt suficient de bun”, „nu pot să mă descurc singur”, „merit mai mult decât alții”.

Aceste scheme se nasc în copilărie și sunt întipărite în comportament prin repetiție. Fiecare avem câteva, însă în cazul nostru, nu le știm decât noi și cei apropiați.  Sportivii de performanță, care își desfășoară cariera în văzul întregii lumi, nu au acest lux. Sunt sigură că cei care au urmărit evoluția Simonei Halep de-a lungul timpului pot intui câteva din aceste scenarii cu care s-a luptat, mai ales în ultimii ani.

Era clar că atâta timp cât Simona va juca cum joacă de o vreme încoace va continua să ajungă în finale. Este în faza de vârf a carierei, nu are cum să nu facă finale mari, deci elefantul din încăpere nu avea să dispară de la sine. Oricum, cu fiecare finală de Slam pierdută, acesta nu a făcut decât să crească în dimensiuni. La RG, fiecare conferință de presă a avut întrebări din categoria „cum a fost să pierzi atâtea finale și când crezi că vei câștiga în sfârșit una?” După semifinală, Simona mai că nu i-a zis pe șleau unui ziarist că s-a săturat de întrebarea asta, doar ca următorul ziarist sa o întrebe același lucru: „Ce crezi că trebuie să faci diferit ca să câștigi o finală?”

Însă chiar dacă Simona știa ce trebuie să facă, teoretic, pentru a câștiga o finală de Slam, asta nu-i garanta că va putea sa pună în aplicare pe teren. Situațiile de viață pe care le găsim dificile sunt și mai dificile pentru că trebuie sa acționăm pentru a le schimba atunci când ni se întâmplă, nu a doua zi. Pe margine toți suntem deștepți, dar în focul bătăliei lucrurile se schimba. De câte ori nu ni se întâmplă să ne gândim la replica perfectă abia la o jumătate de oră după ce confruntarea s-a încheiat? „La 4-4 și 30 egal, trebuia să lovesc mai tare returul”, a spus Stephens după finală, un ecou al regretului pe care l-a avut și Simona anul trecut contra lui Ostapenko.

Pe lângă faptul că se chinuie să rezolve o problemă în public, lumea le reamintește sportivilor constant că n-au rezolvat-o. Simona nu este singura în această situație – doar că ea e mai vizibilă, venind la Roland Garros 2018 ca un număr 1 ce pierduse două din ultimele patru finale de Slam. Johanna Konta a vorbit după ieșirea în primul tur cum performanțele ei proaste la Paris au ajuns un fel de profeție care se îndeplinește automat pentru că este atât de des menționată de presa britanică. Sloane le-a reamintit și ea jurnaliștilor după finală despre cât au bătut monedă pe faptul că nu e în stare să joace bine în afara Statelor Unite și i-a invitat, mai în glumă, mai în serios, să dea acum tweeturi despre numărul de victorii pe pământ neamerican pe care le-a adunat cu parcursul la RG.

Simona însăși a avut, în partea de limba română a conferinței, un moment în care a menționat puzderia de articole nedocumentate care au însoțit-o în ultimii ani. “Totul e pe negativ. Nu înțeleg de ce”, a spus ea.

*

La fel ca antrenamentele de pe teren pentru a îmbunătăți loviturile, există antrenamente pentru a îmbunătăți reacția la aceste scenarii de viață cu care ne chinuim toți. La fel ca cele de tenis, și aceste antrenamente se fac departe de ochii lumii, împreună cu un ghid calificat în subteranele psihicului uman. Cu el te uiți la motivele problemei, la evoluția ei, la atitudinea proprie și la posibile variante mai bune de a gestiona situația când va apărea în viitor. Pentru că va apărea, fără îndoială.

Darren Cahill a declarat în The Guardian că Simona lucrează cu Alexis Castorri, același psiholog cu care au lucrat și Lendl și Murray și care mai colaborează și cu alți sportivi profesioniști. Simona însăși a menționat-o într-un interviu de la Madrid: „Numele ei este Alexis. E bine că am pe cineva cu care să vorbesc și care să-mi dea idei despre cum să mă port cu mine și cum să mă accept și când greșesc. Acum sunt mai fericită și viața e mai frumoasă.”

După ce Murray a câștigat primul lui Slam la US Open in 2012, The Telegraph a făcut un material despre colaborarea cu Castorri. Andy mai lucrase cu psihologi, dar nu reușise să închege o relație de durată cu niciunul. Majoritatea se concentraseră pe tenis, însă Castorri a ales să se concentreze pe viața lui în afara terenului: „Eu vreau să ajut oamenii să devina cea mai bună versiune a lor. Asta înseamnă să vorbesc cu ei despre toate aspectele vieții lor. Tenisul e doar o parte a conversației.”

Ca și al Simonei, cazul lui Murray era al unui om frustrat că nu se putea ridica la standardele înalte pe care și le impusese, cel puțin în ultimele faze ale Slamurilor.

„M-am uitat la înregistrări cu el jucând tenis când era tânăr. Juca cu atâta bucurie și entuziasm, deci primul meu gând a fost că trebuie să-l ajut să recapete aceea bucurie. Dar călătoria trebuie să înceapă în afara terenului,” a explicat Castorri. „E normal ca atunci când cineva pune suflet în ce face, uneori uită cât de mult îi plăcea când a început. Andy are obiective ambițioase și este foarte dur cu sine. În situația lui, el avea nevoie să-și reamintească că iubește lupta, că este motivul pentru care se află pe teren.”

Castorri precizează că toți oamenii foarte talentați în domeniul lor sunt unici, deci abordarea ei variază în funcție de fiecare. „Când l-am întâlnit pe Lendl pentru prima oară, primul meu gând a fost că e prea țeapăn. Chiar și mersul era rigid. Așa că am vrut sa-l fac să devină mai relaxat și mai flexibil. Am inclus în terapie yoga, exerciții aerobice și jazz.”

Simona a fost destul de reținută când a fost întrebată la RG despre detaliile colaborării sale cu Castorri. „Acestea sunt lucruri care prefer să rămână private”, a răspuns ea. Și așa și trebuie. Ce este important de reținut este că nimeni nu ajunge cu adevărat mare fără ajutor, față o rețea solidă de suport în jurul lui. Federer a avut o familie și o federație cu mijloace substanțiale, apoi pe Mirka, Severin Luthi, Pierre Paganini, managerul Godsick și cine știe câți alții pe care nu-i vedem. Rafa a fost tot timpul înconjurat de o echipă numeroasă și o familie foarte unită. Nimeni nu reușește să facă performanță singur, în niciun domeniu. Nimeni nu se naște puternic, ci ajunge puternic prin învățare și exercițiu, înconjurat de oameni care facilitează acest lucru.

Citește continuarea articolului pe Treizecizero