Ultimul dans. Cristina Neagu își ia rămas-bun de la handbal în 2025, iar Râmnicu Vâlcea va avea mereu un loc important în povestea carierei ei

Un tricou roșu cu numărul 8 pe spate iese în evidență printre gecile negre de iarnă de pe scaunele Sălii Sporturilor „Traian” din Râmnicu Vâlcea. E tricoul pe care l-a purtat Cristina Neagu în perioada în care a jucat pentru Oltchim, echipă simbol a handbalului românesc, purtat acum de Silvia, o suporteră locală, care își ocupă locul alături de familie în primele rânduri.

L-a căutat special pentru meciul ăsta, pe care nu-l putea rata, chiar dacă e 23 decembrie. Crescută în Vâlcea, avea abonament și era nelipsită de la meciurile Oltchimului din Liga Campionilor și la cele din weekend din campionat, deși se mutase între timp la București. Are în telefon poze cu jucătoarele de atunci, cu galeria și bannerele afișate de ea, precum cel pe care scrie: „Aici se nasc campioanele”. Are o poză și cu Cristina, făcută în 2010 la marginea terenului, pe care speră s-o refacă în seara asta de decembrie, la probabil ultimul meci jucat de cea mai importantă handbalistă a României în sala încărcată de istorie cunoscută ca „Templul handbalului românesc”. Un moment pe care Silvia îl trăiește cu un amestec de bucurie și nostalgie.

La începutul toamnei, Cristina Neagu a anunțat că acesta va fi ultimul ei sezon ca jucătoare de handbal. Era un moment despre care vorbise tot mai des în ultimii ani. Împlinise 36 de ani în vara lui 2024, corpul ei purta amintirea accidentărilor prin care a trecut, în bandajele care îi luau 40 de minute înainte de fiecare meci și în pungile de gheață de care avea nevoie imediat după. Voia să se retragă cât încă juca la un nivel înalt, cum o făcuse întreaga carieră. Se retrăsese deja de la echipa națională după Campionatul Mondial din decembrie 2023. Știa că urma un ultim sezon pentru echipa de club, CSM București, așa că a anunțat asta public la începutul sezonului, ca să-și ofere – și ei, și fanilor – șansa de a-și lua la revedere; de a fi prezenți la ultimele meciuri, de se bucura de ultimele goluri, de ultimele aplauze, de ultimele dăți când i se scandează numele în tribună. Era o înțelegere comună a timpului rămas și o invitație de a fi atenți la cum se scurge, un cadou pe care rareori îl primim în avans.

Cristina a început astfel un turneu simbolic de retragere, organizat – sub umbrela „De neoprit, mereu înainte” – de către BRD Groupe Société Générale, companie a cărei ambasadoare este, în orașele din țară în care urma să joace pentru ultima oară în campionat. La finalul meciurilor, avea să petreacă timp cu fanii, să semneze autografe, să facă fotografii, iar în orașele pentru ale căror echipe a și jucat (Vâlcea, Brașov și București) să participe la discuții moderate de jurnalistul Cătălin Striblea și de scriitorul Radu Paraschivescu.

Pe 23 decembrie, turneul, organizat cu suportul CSM, a ajuns pe parchetul Sălii Sporturilor „Traian” din Vâlcea, în fața unei porți de handbal pe care Cristina o cunoaște prea bine. E poarta în care a înscris golurile care i-au adus pentru prima oară titlul de cea mai bună jucătoare a lumii, la 22 de ani. E poarta la care a exersat primele aruncări după operația la umăr din cauza căreia a lipsit aproape doi ani. E poarta în care a înscris primele goluri după revenire, până când s-a accidentat din nou, la genunchi. A înscris de șase ori și în seara aceasta de decembrie, în probabil ultimul meci pe care l-a jucat în orașul care i-a fost casă patru ani, între 2009 și 2013, unde a cunoscut primele mari succese, dar și primele mari suferințe cauzate de accidentări.

Una dintre Galactice

Avea 20 de ani când s-a transferat la Oltchim, echipă care are 19 titluri naționale în palmares. Venea de la Rulmentul Brașov, unde debutase în Liga națională de senioare, și și-a făcut loc treptat printre jucătoarele legendare de la Vâlcea, pe care presa sportivă le numea „Galacticele”. Erau acolo, printre altele, Valentina Ardean-Elisei, Oana Manea, Ada Nechita, Luminița Huțupan-Dinu, Adina Meiroșu, Narcisa Lecușanu, Steluța Luca. Le cunoștea deja de la echipa națională, așa că s-a integrat repede, chiar dacă la început a pășit stingheră în vestiar. „Pentru mine era o onoare foarte mare când am ajuns la echipa națională să joc alături de asemenea legende”, a spus Cristina despre prima întâlnire cu ele. „Îmi aduc aminte, eram la camera VIP la o ședință și mă simțeam așa, stingheră, deși le cunoșteam pe fete de la echipa națională, cele mai multe erau la echipa națională și jucasem cu ele, dar mă simțeam așa: «băi, am venit la o super echipă». Dar fetele cunoscându-mă și eu cunoscându-le pe ele, m-au preluat repede și cred că în câteva săptămâni deja mă simțeam ca și când eram la echipă de câțiva ani.”

Când a intrat prima oară în vestiar, a așteptat să vadă unde se așază celelalte fete și unde rămâne loc pentru ea. Cum nu a rămas niciunul liber, s-a schimbat pe masa de masaj, în mijlocul vestiarului, până când fostul mare portar al României, Luminița Huțupan-Dinu, a luat-o sub aripa ei: «Copilu’, vino încoace, tu stai aici, că eu mă las la anul și după aia îți rămâne ție locul ăsta». Și fix așa a și fost, și cu locul din autocar la fel”, au povestit cele două la finalul meciului de la Vâlcea, unde Huțupan-Dinu, triplă câștigătoarea a Ligii Campionilor și vicecampioană mondială cu România în 2005, se ocupă de pregătirea portarilor.

Încă din primul ei sezon acolo, Oltchim a ajuns în finala Ligii Campionilor. În aprilie 2010, au pierdut în fața echipei daneze Viborg HK, dar a rămas cea mai bună performanță din istoria echipei, momentul de glorie pe care localnicii și-l amintesc și acum cu mândrie. La finalul aceluiași an, echipa națională a câștigat medalia de bronz la Campionatul European, turneu unde Cristina a înscris 53 de goluri și 36 de pase de gol, cele mai multe ale competiției. Anul următor, la 22 de ani, a fost numită pentru prima oară cea mai bună jucătoare a lumii. Spera să fie doar începutul, să urmeze alte medalii și trofee, dar ce-a urmat a fost o perioadă plină de accidentări, care au purtat o mai mult prin cabinete medicale și săli de recuperare decât prin fața porții de handbal. Întâi, o operație la umăr, unde avea dureri mari de câțiva ani. A revenit după o recuperare lungă, care a durat 20 de luni, dar după doar trei luni și-a rupt ligamentele la genunchi, în timpul unui antrenament în aceeași sală Traian.

A fost unul din cele mai dificile momente ale carierei sale, mai ales din punct de vedere psihic. „Am avut un moment de cădere chiar aici, când mi-am rupt ligamentul la genunchi. Mă luptasem aproape doi ani cu problemele la umăr și mă antrenasem, am zis: «Îmi revin, îmi revin, îmi revin», și mi-am revenit. Și ușor, ușor începeam să mă simt bine, începeam să mă simt eu din nou. Și atunci mi-am rupt ligamentul și în momentul ăla am simțit că îmi fuge la propriu pământul de sub picioare și am zis: «Nu mai vreau, nu mai pot»”. După două-trei luni de la operație, s-a privit într-o oglindă și și-a zis că nu are altceva de făcut decât să o ia de la capăt și să meargă mai departe. „Efectiv am avut un declic în momentul ăla și de acolo lucrurile au mers direcția potrivită”.

În vara lui 2013, Oltchim s-a desființat din cauza problemelor financiare. Încă în perioada de recuperare, Neagu s-a transferat la Buducnost, în Muntenegru, unde a revenit din nou în vârf: în 2015 a câștigat Liga Campionilor și medalia de bronz cu România la Campionatul Mondial din Danemarca, unde a fost cea mai bună marcatoare și jucătoare a turneului. Anul următor a fost numită din nou cea mai bună handbalistă a lumii, titlu pe care l-a primit de încă două ori, un record.

„Vâlcea are handbalul în ADN”

Deși transferul la Buducnost a fost benefic pentru parcursul ei, și-ar fi dorit ca echipa Oltchimului să nu se desființeze, să-și revină după accidentare și să joace tot acolo, unde s-a simțit mereu bine. Suporterii îi scandau numele la fiecare meci la care o vedeau în tribună în cele 20 de luni în care a lipsit după operația la umăr, iar la primul meci jucat în sala Traian după ce-a revenit, galeria a întâmpinat o cu un banner pe care au scris „După 20 de luni de chin, urmează succesul deplin”.

„Cristina era numărul 1 în echipă, cum e și la București acum”, își amintește Constantin Tîlvănoiu, liderul galeriei „Brigada Zăvoi”. „Aveam o relație extraordinară, discutam de meciuri înainte, veneam la antrenamente, le încurajam, le transmiteam cum vedeam noi meciul, fazele, adversarele, că știam echipele din Europa pe de rost”. La meciurile din Liga Campionilor, Brigada Zăvoi strângea suporteri din toată țara, de la Oradea, Timișoara, Craiova, Deva, Iași, iar în deplasări mergeau câte 200 de susținători, spune Tîlvănoiu.

Nici Cristina n-a uitat atmosfera specială pe care o creau aceștia la meciuri: „Sala asta era neîncăpătoare, la un moment dat au încercat să pună și niște tribune pe sus, pentru că stăteau oamenii cu sutele pe afară. A fost ceva senzațional și atmosfera de aici era senzațională”. E motivul pentru care refuzase o ofertă de-a se transfera la Viborg. „Nu am văzut niciun motiv pentru care să plec, eram fericită, jucam, echipa performa, aveam suporterii aproape, mă simțeam extraordinar de iubită.”

Această iubire aparte a vâlcenilor pentru handbal s-a transmis din generație în generație. „Am văzut cele mai mari echipe de la acea vreme jucând live – Viborg, Gyor, Lada Togliatti – și asta mă făcea foarte mândru și norocos”, spune Bogdan, un tânăr suporter care se simte simte privilegiat să fi crescut într-un loc cu așa o tradiție handbalistică. „Vâlcea, ca oraș, a avut mereu o atmosferă unică, mai ales când vine vorba de handbal, o adevărată capitală a acestui sport în România. Eu mergeam des la meciurile Oltchimului, iar sala era mereu plină de energie, și întotdeauna am simțit o legătură specială între jucătoare și comunitatea de suporteri care le susține necondiționat”. S-a îndrăgostit nu doar de atmosferă, ci și de stilul de joc al Oltchimului, „un handbal agresiv, rapid, cu o apărare de fier și o mentalitate indestructibilă în momentele grele. Împreună cu oamenii din sală, cu ajutorul energiei lor, se putea întoarce orice rezultat vitreg. (…)

Dintre jucătoarele care au scris această frumoasă poveste pe parchetul sălii Traian, Cristina Neagu era „fără îndoială cea mai mare”, mai spune Bogdan. „Era o jucătoare care pur și simplu strălucea pe teren. Mă inspira enorm. În plus, nu era doar talentul său, ci și atitudinea. Era o luptătoare, iar asta a făcut diferența de multe ori. Nu o vedeai niciodată descurajată, chiar și în momentele cele mai grele, ceea ce era o lecție importantă pentru toți tinerii care o priveau și care vor să îi calce pe urme.”

„O echipă care va rămâne în sufletul meu”

„Regina pentru ultima oară în templu”, s-a auzit o voce din tribună când jucătoarele celor două echipe au intrat pe teren pe 23 decembrie. Era Angela Pop, o suporteră cunoscută în lumea handbalului, care venise din Deva împreună cu alți 10 suporteri, pentru că nu era un meci de ratat. „Azi e sărbătoare. N-aveam cum să lipsim din sală azi.” Câteva rânduri mai jos, în mijlocul suporterilor vâlceni, două fane se bucurau pe ascuns la golurile CSM-ului. Veniseră din Craiova, tot pentru Cristina. „Toată lumea o iubește aici, și acum când vine ca adversar”, spune și Silvia, care o privea din din primele rânduri.

CSM București a câștigat cu 29-27, după un meci strâns, în care SCM Vâlcea, noua echipă a orașului, a și condus, încurajată permanent de o galerie intensă, pasionată, necruțătoare cu deciziile arbitrilor. După meci, luminile s-au stins în tribune, iar pe scaunele galben-albastre au rămas câteva sute de suporteri, care și-au aplaudat fosta jucătoare când a revenit pe teren, după de la vestiar.

Timp de o oră, au ascultat-o povestind alături de Luminița Huțupan, de jurnalistul Cătălin Striblea și de scriitorul Radu Paraschivescu despre cariera ei, cu momentele luminoase și cele dureroase care s-au înlănțuit ca un rollercoaster, despre amintirile trăite împreună pe acel parchet și despre iubirea pentru handbal pe care au avut-o mereu în comun: ei în tribună, ea pe teren.

„Vâlcea are o istorie grozavă în handbal și Oltchim Râmnicu Vâlcea a făcut performanțe incredibile, inclusiv noi am făcut o performanță foarte mare alături de Oltchim, jucând în 2010 în finala Liga Campionilor, cu o echipă formată în proporție de 99% din jucătoare românce, ceea ce cred că este extraordinar. De multe ori, fanii îl numesc templul handbalului românesc, în parte și este”, a spus când a fost întrebată despre locul orașului în istoria acestui sport.

„Sigur că lucrurile s-au schimbat și pentru Oltchim, echipa a intrat în faliment, s-a format o nouă echipă aici, la Vâlcea, care s-a luptat, a mai câștigat un campionat, acum la fel, se luptă la locurile fruntașe. Mai sunt și alte echipe în România care încearcă să facă performanță, cum și CSM București a făcut performanță câștigând Liga Campionilor, dar Vâlcea are cumva handbalul în ADN și oamenii sunt pătimași. Uneori când am venit în ultimii ani, unii dintre ei poate au fost mai supărați, au mai huiduit, dar doar pentru faptul ăsta, fiindcă ei își doresc ca echipa lor să câștige, indiferent cine joacă acum aici; își doresc să câștige și oamenii sunt foarte pasionați când vine vorba de handbal și asta mi-a plăcut și mie aici, pentru că respiram handbal, mâncam handbal pe pâine în anii ăia în care am jucat la Oltchim. Și, clar, este o echipă care va rămâne în sufletul meu și o echipă cu care am făcut mari performanțe în cariera mea și mereu când o să vorbesc despre Vâlcea și despre fanii vâlceni, o să-i țin aici, în sufletul meu”, a adăugat, ducându-și mâna la piept și primind aplauze călduroase din tribunele cufundate în întuneric.

Și ea va rămâne în sufletul fanilor, pentru că o astfel de iubire rezistă în timp.

Caravana de retragere a Cristinei Neagu este un eveniment organizat cu sprijinul BRD Groupe Société Générale