Un “Ironman” printre artiștii Barcelonei. Curiosul caz al lui Luis Enrique Martinez Garcia

Ciprian Rus 3 februarie 2016

Se știu puține lucruri despre Luis Enrique Martinez Garcia. Ce se știe sigur – iar acesta e doar unul dintre motivele pentru care se știu atât de puține – este că are, în ultimii ani, mai multe trofee câștigate decât interviuri acordate.

La fel de bine se știe – iar acesta e încă un motiv pentru care se știu atât de puține – că dacă echipa sa ar lega la fel de puține pase precum leagă el cuvintele la conferințele oficiale de presă, atunci s-ar chema că antrenează nu pe campioana Europei și a lumii, ci o echipă de liga a patra din campionatul englez, care bubuie în față orice minge, “focu’ la ei!”, cum ar fi zis bătrânul Florin Halagian.

Se mai știe că e un încăpățânat cum nu s-a mai văzut. A dus până într-acolo ciudata sa convenție a jocului cu presa, încât, la una dintre ultimele întâlniri, a reușit o remarcabilă serie de răspunsuri din două cuvinte, indiferent de întrebările care îi erau adresate din zona media.

Dar asta e nimic pe lângă marea încăpățânare de a refuza prezența la recenta gală “Ballon d’Or” de la Zurich, unde, nu era urmă de dubiu, avea să fie încoronat drept cel mai bun antrenor al sezonului trecut în fotbalul mondial, înaintea prietenului și predecesorului său pe banca tehnică a Barcelonei, Pep Guardiola.

Au insistat ce au insistat președintele Josep Maria Bartomeu și directorul sportiv Robert Fernandez să urce și el în cursa charter spre Elveția, apoi s-au resemnat: așa e omul, nu ai ce-i face! Iar când omul îți aduce cinci titluri din primul sezon, chiar trebuie să lași supărările deoparte, pentru mai târziu, așa cum o face și presa catalană…

EnriqueBarcelonaLead

Luis Enrique nu e omul calculelor la alibi. Nu își tranzacționează simpatia de acum pentru când vor veni norii negri peste “Camp Nou”. Știe că viața de antrenor la FC Barcelona e, fatalmente, scurtă – “dacă nu ca timp efectiv, atunci, oricum, din pricina intensității cu care o trăiești” – așa că nu e dispus să facă niciun fel de compromis de la cum e el, Luis Enrique Martinez Garcia, cu adevărat. Pune în asta, în ideea lui fixă de a fi liber, toate resursele – inepuizabile, spun cei care-l cunosc – ale încăpățânării sale.

Pedalând spre trofee

De fapt, cariera de antrenor a lui Luis Enrique la Barcelona putea să fie nu scurtă, ci foarte scurtă. Era cât pe ce să fie dat afară acum un an, după o înfrângere cu Real Sociedad. I-a ținut pe bancă pe Leo Messi și pe Neymar Jr, de-abia întorși după un lung periplu sud-american cu echipele naționale, iar înfrângerea a fost cel mai puțin grav lucru care i se putea întâmpla. Devenise evidentă lipsa de chimie dintre el și liderii unui vestiar obișnuit prost cu pacifismul lui Tito Vilanova și “Tata” Martino.

Leo Messi însuși recunoștea, recent, problemele de comunicare de la începutul mandatului lui Luis Enrique. A fost nevoie ca antrenorul să dea jos masca de dur și să redevină tipul de gașcă, glumeț și comunicativ care cucerise vedetele Barcelonei de acum mai bine de un deceniu, când era căpitanul echipei “blau-grana”.

Discuția francă a lui Luis Enrique cu Messi, Neymar și Suarez le-a folosit tuturor. A fost un “fine-tuning” necesar, iar încrederea câștigată atunci avea să fie baza unui an calendaristic fabulos, cel mai glorios din istoria clubului catalan după faimosul “an al celor șase trofee”, recordul mondial absolut realizat de Pep Guardiola în primul său sezon pe “Camp Nou”.

EnriqueBarcelonaLead3

Într-o meserie și într-un club în care nu ai luxul niciunui răgaz, Enrique mărturisește că a început, în fine, să scape de insomniile care-l măcinau și că doarme tot mai bine în ultimul an. “Le tot spun asta jurnaliștilor la conferințele de presă, dar nu mă crede nimeni”, glumește antrenorul, într-unul dintre puținele sale interviuri din acest an, pe care nu l-a putut refuza site-ului oficial al clubului.

Când, totuși, frământările nu-i dau pace, știe ce are de făcut. Urcă pe bicicletă și își descâlcește gândurile de-a lungul șoselei, în ritmul liniștitor al pedalelor. “În primele două ore, nu îmi pot scoate fotbalul din cap. Dar e o terapie bună, mă ajută să îmi pun ideile în ordine, atunci îmi vin cele mai bune soluții”, povestește Enrique, un mare amator al ciclismului, un sport ce-i vine mănușă încăpățânatului din el.

Singurătatea alergătorului de cursă lungă

“Mereu am fost un fotbalist mai ciudat”, spunea el în 2007. “Jucam fotbal la cel mai înalt nivel, dar eu aveam în cap ideea de a face triatloane”. Cu trei titluri câștigate în Spania și cu o Cupă a Cupelor, o Supercupă a Europei și o medalie olimpică de aur în palmares, Luis Enrique s-a retras de la Barcelona în 2004.

“Era un milionar care dorea să sufere, care avea nevoie să sufere”, spune antrenorul său de alergare pe distanțe lungi, Victor Gonzalo, despre momentul când l-a întâlnit. “Cariera sa de fotbalist trecuse, dar mentalitatea sportivă nu dispăruse. Nu știa să trăiască fără ea”. Începe cu maratonul și cu o barieră de netrecut pentru cei mai mulți dintre pământeni: 3 ore. Dar îi ia ceva ca să își atingă visul. În 2005, la New York, aleargă cei 42 de kilometri și 195 de metri în 3:14:09. La Maratonul de la Amsterdam, îi lipsesc 20 de secunde: 3:00:19. Corpul său, afectat de viteza și brutalitatea fotbalului, cu tendoanele făcute praf, îl trage în spate, dar încăpățânarea îl trage și mai tare înainte. În fine, la Maratonul de la Florența, în 2005, scoate 2:57:58.

Cu obiectivul atins, trece la noi suferințe: participă la triatlonul de la Banyoles, combinând natația (1.500 de metri) cu ciclismul (40 de kilometri) și alergarea (10 kilometri). În 2007, ia în piept versiunea radicală a triatlonului, celebrul concurs “Ironman”. Se înscrie la cursa “Ironman” de la Frankfurt, pe care o termină în 10 ore și 19 minute, un timp fabulos pentru un debutant.

Dar, dincolo de toate, “Maratonul nisipurilor”, “Marathon des Sables” rămâne pentru Luis Enrique unul dintre cele mai bune momente ale vieții sale sportive. “Să dormi pe jos, cu pietre pe sub tine, să mănânci puțin, să treci de la cald la rece în timp scurt, cu apă raționalizată, toate fac parte din Maratonul Nisipurilor și fac parte dintre cele mai frumoase amintiri ale vieții tale”, scria el, pe blogul personal, în 2008.
251 de kilometri de alergat în șase zile – echivalentul a șase maratoane, în sudul Marocului, în plin deșert saharian! Ce mai putea urma? Poate traseul Quebrantahuesos pe bicicletă: traversarea Pirineilor de la Hueva până în Franța și înapoi, pe lungimea a 198 de kilometri, cu o diferență de nivel de 3.500 de metri…

Balonul de Aur și adevăratele vise

“Cum e o zi din viața antrenorului Luis Enrique?”, îl întreabă, la un moment dat, un jurnalist. “Te invit mâine să vezi cu ochii tăi. Ne vedem acasă la mine, la 8 dimineața”, îi răspunde Luis Enrique, surprinzător de amabil. “Avem antrenamente de după-amiază doar, așa că mi-am propus să alerg vreo 20 de kilometri. Alergi cu mine și, apoi, dacă mai vrei, venim și la stadion să facem niște vizionări, până se dezbracă băieții”, continuă, ironic, antrenorul Barcelonei.

În spatele măștii de dur stă un om total absorbit de munca lui. “Îmi place atât de mult ceea ce fac, încât asta mă sperie uneori. Trebuie să știi când și unde să te oprești, pentru că altfel devine periculos”, crede Enrique.

A ajuns la Barca după ce a antrenat cu mare succes echipa secundă a catalanilor și după ce mai antrenase pe AS Roma și pe Celta Vigo. După epoca inspirațională a lui Pep Guardiola, Barcelona fusese antrenată de Tito Vilanova și de “Tata” Martino. Echipa își pierduse suflul și era nevoie, dacă nu de o mână forte, de un om cu reacție, cu principii clare, de un caracter puternic. Mulți s-au îndoit că Luis Enrique era tocmai caracterul potrivit.

EnriqueBarcelonaLead4

Dar pragmatismul omului care înfruntă natura în ore și ore de luptă s-a dovedit a fi exact ingredientul lipsă în jocul estetic al Barcelonei. Echipa a învățat să câștige și când suferă, a învățat să joace și pe contre, și-a îmbogățit repertoriul tactic în fața unor adversari care decodificaseră deja stilul “tiki-taka” și, astfel, a reușit să câștige o nouă Ligă a Campionilor, plus titlul și Cupa în Spania, Supercupa Europei și Mondialul Cluburilor.

În plus, sub comanda lui Luis Enrique s-a legat cel mai bun trident ofensiv din istoria fotbalului: Messi, Neymar, Suarez, un caz unic – și poate irepetabil – în care trei vedete de acest calibru se pot desfășura într-o sintonie atât de impresionantă. Dacă îl întrebi, Luis Enrique îți va spune că lucrurile stau așa, pur și simplu, că nu-l interesează cât de puțin tema meritului său personal la această stare de fapt. Apoi va trece la umătoarea întrebare, făcând ochii mari, cu un aer în care distingi cu greu smerenia de aroganță. E fața pe care a văzut-o și Josep Maria Bartomeu, acum o lună, când l-a invitat în charterul pentru Zurich, ca să își ridice trofeul pentru cel mai bun antrenor al lumii.

Seara târziu, când marile glorii ale fotbalului defilau în fracuri de lux pe podiumul Galei “Ballon d’Or”, iar numele său era rostit de la tribună pentru a-și ridica premiul, cel mai mare trofeu individual pentru un antrenor de fotbal, Luis Enrique Martinez Garcia stătea lungit pe sofa, cu ochii în tavan, și se gândea la cea mai frumoasă zi din viața sa: undeva departe, în deșert, în Australia sau în Sahara, întins pe pietre reci, la lumina caldă a focului de tabără, la capătul unui maraton epuizant. Se știu puține lucruri despre Luis Enrique Martinez Garcia, dar e absolut sigur că asta făcea antrenorul Barcelonei în timp ce directorul sportiv al clubului îi ridica premiul, la Zurich, și îi scuza, fâstâcit, absența.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.