Există, în fotbal, echipe frumoase și echipe glorioase, foarte rar, excepțional, deopotrivă frumoase și glorioase. Până și Barcelona lui Leo Messi, care a fascinant vreme de un deceniu, a sfârșit prin a plictisi, prin estetism pe unii, prin prea multă glorie pe alții. La celălalt pol, tot în zilele noastre, Real Madrid, și în timpul, și după plecarea lui Cristiano, a fost o echipă glorioasă, fără a fi frumoasă în accepțiunea consacrată a lui „the Beautiful Game”.
Există, însă, în fotbal, iar acesta e doar unul dintre minunatele sale paradoxuri, personaje – e prea puțin să le spui jucători! – care au harul rarissim de a face frumoase toate echipele pe la care trec. Ba mai mult, iar asta e, desigur, apanajul doar celor aleși, mai fac și glorioase respectivele echipe frumoase. Sunt oameni care-și duc magia și energia în sacul de antrenament și, brusc, odată ajunși la teren, transformă echipe, transformă epoci, transformă comunități, fac mai frumos jocul frumos.
Gianluca Vialli a fost – ce dureros sună trecutul pentru cineva care încă mai juca în 1999! – unul dintre cei aleși. Cremonese, Sampdoria, Juventus și Chelsea, respectiv naționala Italiei: cu excepția „Doriei”, care a cunoscut vremurile de glorie tocmai pe vremea sa și a lui Mancini, „Luca” Vialli n-a trecut pe la echipe neapărat frumoase. Dar, cu forța magnetică a prezenței sale, le-a făcut mult mai frumoase și mult mai glorioase. Fan Milan sau Roma să fi fost, în anii ’90, n-aveai cum să nu iubești pe Samp sau pe Juve atunci când Vialli era pe teren!
*
Forțat să alerge ca extremă în tinerețe, la Cremonese, apoi educat, la Sampdoria lui Vujadin Boskov, în duetul creativ, pe cât de ofertant, pe atât de exigent, cu „geamănul” Mancini, consacrat definitiv la puternicul Juve de la mijlocul anilor ’90, cu care a luat ultimul Champions al echipei, urcat apoi în avanposturile „europenizării” Premier League, la o anume Chelsea Londra, Luca Vialli a fost, după mulți, cel mai complet atacant al vremii sale. „Dintre Vialli și Van Basten, îl prefer pe primul”, obișnuia să spună Boskov, iar asta suna a blasfemie după ’88.
Dincolo de subiectivismul marelui Boskov, care i-a fost „jumătate prieten, jumătate tată”, după cum spunea Luca, adevărul e că Vialli a fost unul dintre cei mai talentați și mai compleți atacanți ai ultimelor decenii. Rapid, tehnic, versatil, perfect orientat în joc și spectaculos din cale afară în execuții, Vialli era exact omul pe care, neavându-l în lot, Pep Guardiola a inventat „9-le fals” ca să ia Champions League, iar Vicente del Bosque l-a importat, ca să ia Mondialul din 2010 și Europeanul din 2012. Fără a avea clasa și eleganța sa, doar Luis Suarez s-a apropiat, în joc, în ultima vreme, de marele Gianluca Vialli.
*
Tocmai eleganța îl făcea special pe Luca Vialli. Fără a fi un „săritor de coardă” în teren și fără să epateze cu orice preț în afara lui, Vialli – cu zâmbetul său întregit de o strungăreață irezistibilă – aducea un strop de gentilețe la fiecare prim-plan în care apărea. Era o eleganță nativă, nu o modă, dovadă că a rămas marca sa personală și după ce a renunțat la frumoasele bucle renascentiste din anii ’90 pentru o chelie mai sobră.
Crescut în anii cei mai competitivi ai Serie A, Vialli punea piciorul, punea umărul dacă era cazul, scotea pieptul în față când era de harță, dar era ceva, mereu, în atitudinea sa care înnobila obișnuitele hachițe din teren. Cu Vialli în teren, fotbalul încă mai aducea cu sportul de gentilomi pe care și-l mai revendică azi, cu orgoliu, doar rugbiul.
Dacă venea din spirit sau din descendența sa nobiliară e doar un detaliu acum. Încă de la juniori și de la primele meciuri în diviziile inferioare i s-a reproșat asta: că e băiat de bani gata și că locuiește în castelul de secol XV al familiei sale de aristocrați. Mai important e că, într-o lume de îmburgheziți peste noapte, Gianluca Vialli a reușit să-și păstreze intactă noblețea sa – și să ne farmece cu ea ani la rând. De peste două decenii – de când s-a retras de la Chelsea, în 1999 – noblețea asta ne lipsește. Sunt generații de-acum care nu au văzut-o acolo, în iarbă.
*
Și totuși, vara trecută, Dumnezeu a crăpat puțin, timp de o lună, cortina timpului, când să ni-l arate celor ce nu l-am cunoscut și să ni-l readucă în inimă pe cei ce-l știam pe unicul Gianluca Vialli. Chemat de „geamănul” său de la Sampdoria și de la Națională, Roberto Mancini, să se alăture Italiei, ca șef de delegație, la Euro 2021, Gianluca Vialli s-a dovedit a fi spiritul incandescent din vestiarul și de pe banca viitoarei campioane continentale. Discursul său de dinaintea partidei cu Anglia, cu citate din Teddy Roosevelt, a fost doar unul dintre momentele-cheie în care „Luca” a strâns în jurul lui energiile „Azzurri”-lor.
Măcinat de lupta de 4 ani cu boala, dar întărit de învățămintele ei – „Boala nu e doar suferință: sunt și momente frumoase. Boala te poate învăța multe despre cum ești”, spunea el – Gianluca Vialli avea să câștige ultima mare bătălie a vieții lui. Și ce bătălie! Îmbrățișarea sa de final, în lacrimi, cu Roberto Mancini, prietenul de-o viață, după meciul cu Anglia, rămâne una dintre imaginile simbol pe care fotbalul ni le-a oferit în ultimii ani. Generoasă, elegantă, carismatică, Italia 2021, una dintre cele mai frumoase echipe din ultimii mulți ani, a fost, la ultimul European, întocmai după chipul și asemănarea inspiratorului ei: Gianluca Vialli.
This will be forever in my head.
Vialli and his very good friend Mancini, in tears, after Italy won the Euros.
Today is a very sad day.
— Sacha Pisani (@Sachk0) January 6, 2023
*
Marketingul modern scoate, mai nou, idoli pe bandă rulantă și-i rotește apoi pe topuri pe care, la fel, le inventează. „Cel mai”, „cel mai”, „cel mai”. Fără să aibă un titlu major ca jucător cu Italia – a pierdut în ’90 semifinala cu Argentina – dar cu tot ce putea câștiga un jucător din epoca lui la nivel de club, de la Cupa UEFA la Cupa Cupelor și Champions League, cu cifre bune ca golgheter și cu rezultate deloc de neglijat în scurtul său mandat managerial la Chelsea, Vialli n-ar prinde, totuși, niciunul din topurile zilei.
Dar fanii au, din fericire, propriile topuri, iar „Gazzetta dello Sport” titrează azi, la anunțul tragic al morții sale, că Gianluca Vialli a fost, „unul dintre cei mai iubiți”. Frumusețea pe care, prin felul său de a fi, a proiectat-o asupra lumii din jurul mingii i s-a întors înmiit, azi. Gianluca Vialli a fost și va rămâne așa: „Uno dei piu amati di sempre”.
*
„Nu pot lupta cu cancerul. E un rival mult mai puternic decât mine. Așa că îl consider un tovarăș de călătorie”, povestea, nu demult, Vialli. Sunt meciuri pe care nu le putem câștiga, orice am face. De aceea, fotbalul, sportul, viața sunt despre mai mult decât despre palmares. Sunt și despre generozitate, eleganță și carismă, despre momente de frumusețe.”
„Boala nu e doar suferință: sunt și momente frumoase. Boala te poate învăța multe despre cum ești” – Gianluca Vialli (1964-2023)
"To say he was charismatic doesn’t even do him justice. There was just an aura about him. There’s people that you meet, that you don’t need to meet for a very long time to have a big impact on you.”@iamscottminto via @5liveSport #RipLegend #GianlucaVialli #CFC pic.twitter.com/nRZEgltQCc
— Vialli's Chelsea FC (@VialliChelseaFC) January 6, 2023
“Forget football for a minute. He was just a gorgeous soul. He was just a truly nice human being. I went to Italy when I was 31 years old and he was 20, and he was just fabulous to be around. He was such a warm individual and a fabulous player.”
Graeme Souness via @SkySportsNews pic.twitter.com/09HXys3ElA— Vialli's Chelsea FC (@VialliChelseaFC) January 6, 2023
So sad to hear about the passing of Gianluca Vialli.
Here’s his brilliant post match interview after Chelsea’s 1998 European Cup Winner’s Cup final win over Stuttgart. He had just become the first player/manager to win a European Trophy.
What an achievement. What a man. ❤️ pic.twitter.com/LFilrUPAkQ
— Stu’s Football Flashbacks (@stusfootyflash) January 6, 2023
