Următorul obiectiv al Anei-Maria Popescu: „Ne-am propus să construim o sală. E următorul meu obiectiv ambițios. Voi rămâne aici, cel puțin până la finalul sezonului”

Andreea Giuclea 11 august 2021

Pe 11 august 2016, Ana-Maria Popescu (Brânză), Loredana Dinu, Simona Pop și Simona Gherman câștigau la Jocurile Olimpice de la Rio titlul olimpic pe echipe. Cinci ani mai târziu, singura spadasină încă în activitate, Ana-Maria Popescu, între timp medaliată cu argint individual și la Tokyo, a vorbit într-o conferință de presă organizată de Federația Română de Scrimă despre cei cinci ani care au trecut între cele două medalii, dar și despre planurile ei de viitor.

„E o zi încărcată de emoție pentru mine, parcă s-a întâmplat ieri, doar că între timp am trecut prin atâtea. Pentru mine, încercarea de a mă califica la Tokyo a început chiar de la Rio. În momentul acela, știam că ale mele colege își doresc să se retragă din sportul de performanță, dar eu am simțit că mai am ceva de spus, că trebuie să rămân aici pentru că scrima mi-a oferit atât de mult și consideram – și încă consider – că aș fi fost nerecunoscatoare dacă m-aș fi retras când încă mai puteam să fac performanță.”

Au urmat cinci ani cu multe suișuri și coborâșuri, cu schimbări de antrenor, cu pauze forțate luate din cauza accidentărilor, și apoi a pandemiei, cu o operație, dar și cu multă muncă și dorință de a reveni pe podiumul olimpic.

„În toată această perioadă am avut mai multe motive să renunț, dar motivația și ambiția de a-mi demonstra mie, înainte de oricui, m-au împins până la a-mi atinge obiectivul.”

Poate cel mai greu moment din acest drum, spune Ana, a fost lipsa competițiilor. „A fost foarte greu să mă trezesc în fiecare dimineața și să-mi găsesc motivația de a merge mai departe. Nimeni nu putea să-mi spună când munca mea va avea o finalitate, asta fost cel mai greu de gestionat, că nu puteam să fac un plan. E greu și pentru un sportiv cu experiență să ducă această corvoadă, gândiți-vă cum s-au simțit copiii, cei mici care trăiesc practic pentru acel campionat național, nu știu cum s-au regăsit. Mulți au renunțat și e păcat pentru noi toți, pentru întreg sportul românesc.”

Cel mai bun meci al carierei

La prima competiție din sezon, în martie la Kazan, s-a dus cu entuziasmul unui copil care vrea să arate lumii tot ce-a muncit, dar a fost eliminată în primul tur. „Să fii eliminat în primul tur la singura competiție oficială pe care o ai înainte de Jocurile Olimpice nu e un moment ușor de gestionat. Am reusit totuși să mă motivez, și în proba pe echipe am suflat în ceafa Coreei de Sud; cum probabil unii știți, eu am o reală problemă cu sportivele asiatice. Ceea ce mi-a dat încredere să merg mai departe a fost faptul că am făcut cel mai bun meci al carierei la Kazan, cu echipa Coreei de Sud, asta mi-a întărit convingerea că pot să mă prezint onorabil la Jocurile Olimpice.”

Lunile rămase până la Tokyo au trecut ca un rollercoaster pentru sportiva de aproape 37 de ani: „M-am antrenat în București, am mers la Craiova, am apelat la toți sportivii, chiar și la cei retrași din activitate, la sportivi peste 40 de ani, la colegii mei de la CS Universitatea Craiova, la colegii de la școala sportivă din Constanța, cu toții au venit acolo doar pentru că credeau la fel de mult ca mine în visul meu, și le mulțumesc pentru pasiunea pe care o au pentru sport. Multe dintre rezultatele noastre au fost construite alături de băieți.”

Cu două săptămâni înainte de plecarea spre Tokyo, sportivii olimpici s-au antrenat într-o bulă sanitară la Izvorani, unde au avut parte de „restricții cum nu credeam că o să trăim. Singurul contact cu realitatea era curierul care aducea comenzile online, era singurul om pe care-l vedeam după gard. Am muncit zi și noapte, alături de colegii noștri din alte sporturi, sperând că vom ajunge pe podiumul olimpic.”

„A fost fascinant pentru mine să-i văd pe toți muncind, transpirând în sală, suferind, să le văd grimasele de durere, pentru că foarte rar se întâmplă să ne vedem, o dată la patru ani, în satul olimpic, și de multe ori ne recunoaștem după echipament. A fost un schimb de experiență fascinant pentru mine, care m-a inspirat și motivat.”

Cel mai bun sfat primit

Din cauza restricțiilor pandemice, a cincea ei ediție olimpică a fost o experiență diferită de toate de până atunci. „Nu a semănat cu nimic din ce văzusem până atunci, totul era atât de impersonal, de rece, de nefamiliar; tot vuietul, tot furnicarul acela pe care-l țineam minte de la edițiile anterioare nu mai exista. Parcă ne feream unii de alții, a fost un sentiment straniu și apăsător. Prima grijă a fost să ajungem sănătoși în ziua competiției în sală. Era prima victorie.”

În momentul în care a început competiția, și-a adus aminte de cel mai bun sfat pe care l-am primit în carieră, de la psihologul Comitetului Olimpic Sportiv Român, înainte de Rio: Mergi acolo și bucură-te de scrimă. „Era tot ce trebuia să fac și asta am făcut. M-am bucurat că am avut ocazia să fiu acolo. Putea să fie aur, dar putea și să nu fie deloc. Mă bucur și sunt mândră cu adevărat de mine că am reușit, prin tot chinul prin care am trecut, să-mi demonstrez înainte de toate mie.”

O sală de scrimă pentru micii mușchetari

Dincolo de inspirația pe care o oferă prin exemplul său sportiv, una dintre cele mai bune scrimere din istorie, cum o numea recent într-un comentariu Eurosport Britta Heiderman, adversara care a învins-o în finala olimpică din 2008, vrea să lase în urmă generațiilor viitoare și o moștenire la nivel de infrastructură: își propune ca împreună cu Federația de Scrimă să construiască o nouă sală.

„Am ajuns aici mulțumită oamenilor din jurul meu, oameni care de cele mai multe ori nu se văd și consider că a venit momentul în care eu să devin unul din acești oameni pentru viitorii campioni, pentru cei mici care acum intră în sala de sport. Doar că această sală e deja prea mică.”

„După perioada pandemiei, când am putut să redeschidem sălile, prima problemă a noastră a fost: ce facem cu copiii? Loturile naționale trebuiau protejate, asta însemna să restricționăm accesul copiilor în sală, și așa am pierdut mulți dintre ei. Ca să nu se mai întâmple acest lucru, pentru că nu știm ce ne rezervă viitorul, noi ne-am propus să contruim o sală. E următorul meu obiectiv ambițios și știu că o să-mi fie mai greu decât mi-a fost vreodată. Nu știu cum o să facem, dar știu că dacă ne dorim, cu siguranță vom reuși. Dacă va fi nevoie să ne suflecăm mânecile, să dăm cu lavabil sau să punem cărămidă peste cărămidă, vom învăța să facem acest lucru. Ne-am dori să vină cât mai mulți alături de noi.”

Până atunci, Ana-Maria mai are un obiectiv: Campionatul European din septembrie. E ce știe, sau alege să spună, deocamdată, despre viitorul ei pe planșa de scrimă. Iar când va simți că e momentul să facă un pas în spate, promite că va rămâne aproape de sală, aproape de copiii pentru care a încercat mereu să fiu un exemplu și o inspirație, aproape de sportul pe care-l iubește.

„Eu voi rămâne aici, cel puțin până la finalul sezonului. Mai departe tot aici mă veți găsi, nu știu dacă cu sau fără costum de scrimă. Dar până la finalul anului trebuie să ne pregătim pentru Campionatele Europene, care se organizează în sfârșit în toamna acestui an. E prematur să trasez un obiectiv, dar ce pot să spun e că nu mă voi duce să fac turism, voi face din nou tot ceea ce ține de mine pentru a ține steagul sus și pentru a-i inspira pe micii mușchetari în a-și îndeplini visele. Pentru că despre asta e voba. Cum am spus-o de fiecare dată: dacă eu am reușit, cu siguranță oricine poate reuși.”

 

Foto: Cristi Nistor/COSR

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.