Victoria cu Rusia nu schimbă direcția echipei naționale de handbal. Drumul jucătoarelor e doar mai scurt, nu mai simplu. Și atunci, ce se schimbă?

E mereu interesant să observi, ba din apropierea, ba de la periferia evenimentului, cum câteva minute pot schimba cu totul percepția generală: te uiți la același lucru, dar nu-l mai vezi la fel.

Dacă înainte de Europeanul din Suedia ne-am pregătit cum se cuvine pentru drumul lung al reconstrucției, iar meciul cu Norvegia ne-a confirmat că echipa e ca un șantier în primele săptămâni de lucru, acum, imediat după victoria cu Rusia, gândul ne-o ia înainte spre semifinale. Și pe bună dreptate, vom spune mulți, căci antrenorul e grozav, fetele s-au tot ajutat până au strâns (din nou) rândurile, iar jocul, mai ales în apărare, a fost o bucurie. Să bați după 20 de ani de așteptare Rusia, campioana olimpică de la Rio, nu-i de colea. Și, la cum arată acest concurs – cu o sumedenie de echipe în tranziție, o mulțime de rezultate curioase –, România e plasată bine:

• dacă nu pierde cu Croația, o echipă învinsă fără emoții și de Rusia (32-26), și de Norvegia (34-16), România va merge în grupa principală cu două puncte (contează doar rezultatele obținute contra celorlalte echipe calificate, victoria cu Croația nu ar aduce puncte);
• ajunsă în grupa principală, România se va bate cu Norvegia și Rusia, și cu cele trei echipe calificate din Grupa C: Danemarca și, din câte se pare, Cehia și Muntenegru (Ungaria se poate și ea califica, dar trebuie să învingă Muntenegru și să spere că Danemarca bate la scor pe Cehia);
• doar Norvegia (dacă bate Rusia) și Danemarca (dacă bate Cehia) pot intra în grupă cu patru puncte;
• pentru calificarea în semifinale, România va trebui, probabil, să câștige cele trei meciuri cu echipele venite din Grupa C.

Așa că fanii, chiar și cei rezervați, își fac aceste calcule și desenează posibilul traseu spre medalii: unii spun că Danemarca, în grupa principală, nu va fi de speriat, alții zic că ar fi; primii nici nu iau în calcul Cehia, Muntenegru sau Ungaria, ceilalți sunt mai rezervați –mai întâi să batem Croația, în ultimul meci din Grupa D.

Dar nici cei entuziaști, nici cei cumpătați n-ar fi judecat echipa și staff-ul dacă ar fi discutat, timid, despre fazele finale.

În schimb, dinspre echipă vine asta:

„Suntem foarte fericiți, nu doar din cauza scorului, ci a modului în care am jucat în aceste două meciuri. Primul n-a ieșit foarte bine, dar am arătat lucruri interesante, pe care le-am pus și mai bine în aplicare cu Rusia. Acum ne bucurăm, dar trebuie să nu uităm că este doar începutul. E un prim pas, dar scara pe care vrem să urcăm e înaltă.”

Ideea îi aparține lui Ambros Martin, dar nu doar lui. Imediat după meci, Alexandru Dedu, președintele FRH, se grăbea și el să amintească că proiectul e pe termen lung. Că Ambros e în România pentru patru ani, că momentul cel mai important va fi Tokyo și miza reală este construcția. Or, chiar dacă riscă să taie din entuziasmul colectiv, cumpătarea asta n-are ce strica, pentru că vine să inhibe comportamentul la extremă: poate că de-acum, măcar la handbal, nu orice înfrângere va fi numită umilință, nu orice victorie va fi serbată subțire, în spirit naționalist.

Pe scurt, victoria e mare, jocul arată deja bine, dar reacția echipei e normală: din moment ce nimeni nu a tratat înfrângerea cu campioanele europene și mondiale ca pe-o dramă, nici victoria cu campioanele olimpice nu ne-a fost dată ca sărbătoare națională.

“Sărbătorim azi, dar de mâine să ne concentrăm pe ce urmează. Ținem picioarele bine înfipte și privim doar în față. Încercăm să nu ne gândim la puncte, ci la ce putem îmbunătăți. Avem timp, ăsta e începutul.” Ambros Martin

Acum un an, bucuria adusă de bronzul Mondial și de complimentele adversarilor ne-a făcut să uităm că miza handbalului românesc nu e doar performanța imediată, ci reașezarea. Sau schimbarea obiceiurilor învechite cu altele proaspete, care să ofere tinerilor jucători și noilor antrenori din România un sistem mai bun și mai atractiv pentru copii, spectatori și sponsori. Ne-am amintit de toate astea abia după enervantele înfrângeri de la Rio, unde echipa putea mult mai mult, dar a reușit puține, oferind unora să spună că așa suntem noi, domnule…

Dar Jocurile Olimpice au subliniat tocmai nevoia unui sistem mai performant, care să ofere consecvență în loc de succes episodic și derapaj neașteptat.

Acum, lecția pare învățată. Din toate rândurile echipei ni se amintește că Rusia a fost un meci bun, dar că formarea e mai importantă decât rezultatele din Suedia. Sigur că toți s-ar bucura de o medalie, dar multe jucătoare privesc acest Euro ca pe următoarea etapă de creștere: medalia s-ar putea să vină, dar nu mai este considerată destinația finală. E o importantă schimbare de atitudine.

Pare că handbalul – dacă-l numim generic – și-a dat seama că are în perioada asta luxul construcției pe termen mediu și lung. Că jucătoarele acestea au câștigat o admirație sănătoasă, care le oferă nu doar emoția, dar și răbdarea fanilor. Ce va face handbalul cu răbdarea asta? Ce se va întâmpla dacă fetele vor obține iar o performanță mare? Nimeni nu știe, dar reacția de după victoria de miercuri seară este încurajatoare.

Și, așa cum spuneam înainte să pornim spre Suedia, asta pare să fie miza acestor ani de popularitate a handbalului: reașezarea României printre cele mai bune școli de handbal. Pentru că, în mod tradițional, naționala feminină de handbal ne oferă o sumedenie de surprize.