E în toate șuturile și diagonalele memorabile din cariera lui Gică Hagi un punct aproape imperceptibil în care mingea se oprește, pur și simplu, din rotire, sfidând logica și gravitația, și se abandonează clipei. Mângâiată de zecile de mii de perechi ochi de pe „Pasadena” ori din „Ghencea”, de pe „Bernabeu” sau „Nou Camp”, mingea se îndrăgostește de fulguranta-i plutire și se abandonează promisiunii inimitabilului – că cele mai multe dintre aceste traiectorii „pictate”, după una dintre metaforele autorului despre care se râde fără rost, s-au transformat în goluri de generic e riguros statistic, dar nu e adevărul întreg.
„Generației de Aur”, căreia Gică Hagi i-a oferit câteva dintre cele mai frumoase goluri ale sale, răutăcioșii îi reproșează tocmai că nu și-a atins ținta. „Ce <<Generație de Aur>> e aia care n-a câștigat nici un trofeu, nici o medalie?!”, ni s-a repetat, obsesiv, și acum, la 30 de ani de la Mondialul din Statele Unite ale Americii, înaintea meciului definitiv de retragere a lui Gică Hagi, Gică Popescu, Dan Petrescu și compania. Într-un sezon sau într-un turneu, sunt destule mingi care prind vinclul, multe prind plasa după trasoare din afara careului sau după procedee tehnice care de care mai spectaculoase. Unic la Hagi, liderul Generației ’94, era tocmai acea nemaivăzută imponderabilitate a șuturilor sale: nu atât ținta, cât aventura plutirii.
„Generația de Aur” nu a bifat ținta cea strălucitoare. Dar, în felul golurilor Gicanului, ne-a oferit promisiunea inimitabilului, ne-a oferit aventura plutirii – infinite momente precum acela în care mingea refuză logica și lasă loc visării. „Generația de Aur”ne-a purtat, nopți la rând, pe curcubeul parabolei lui Gică din meciul de pomină contra Columbiei. În zeci și zeci de meciuri, Naționala anilor ’90 a avut zile bune și zile slabe. Nu constanța i-a lipsit, ci, poate, oportunismul. Dar, nici în cele mai grele zile ale ei, nu ne-a lăsat pe noi, suporterii ei, indiferenți sau lipsiți de speranță.
Chiar și când Gicanul a obosit, spre anul 2000, Naționala de Aur ne-a hrănit cu iluzia că, oricând, o minune e posibilă. Petrescu, Moldovan, Ganea, Adi Ilie au făcut pasul în față: generația asta n-a trăit numai din geniul lui Hagi, în schimb, a făcut tot ce-a putut să-l ocrotească. Într-un vestiar plin de ego-uri cu adevărat justificate, harul lui Hagi a fost de-a dreptul învăluitor: am fi încăput cu toții, 20 și ceva de milioane de români, în vestiarul frust din „Ghencea”, sub pelerina magicianului. „Când nu știam ce să mai facem cu mingea, i-o dădeam lui Hagi”, admiteau marii jucători ai „Generației de Aur”. Iar mingea, bubuită amarnic de adversarii noștri din acei ani, abia aștepta asta.
Un sfert de veac și încă o repriză i-au trebuit mingii să mai simtă o dată atingerea unică și irepetabilă a lui Gică Hagi. Contra trupei de vedete îngăduitoare a lui Jose Mourinho, Gică a refăcut, la meciul de retragere a „Generației de Aur”, masterclass-ul din SUA, prin diagonala sa către Dorinel Munteanu. N-a fost pic de regie: mingea a plutit precum camera aceea prinsă în chingi care scrutează terenul. Numai că mingea lui Hagi era liberă, Dorinel era acolo cum a fost mereu, „bodyguardul” celor mai fine secrete ale artei balonului, iar centrarea lui, pornită din stângul antrenat zile în șir alături de „Rege”, nu putea fi decât o centrare de gol.
„Generația” lui Hagi, al cărei elan a fost frânt de câteva meciuri absolut enervante, a câștigat ultimul său meci, 3-2, cu scorul cu care ar fi putut să câștige blestematul sfert de finală împotriva Suediei. Ar fi schimbat victoria de atunci destinul fotbalului nostru? Poate. Deși nici Suedia, nici Bulgaria n-au reușit să capitalizeze momentul 1994.
Cei 55.000 de oameni prezenți pe „Național Arena” n-au venit să vadă un trofeu. Au venit sperând să vadă – sau să revadă, cei mai în vârstă dintre ei – tocmai magia aceea greu de pus în cuvinte a „Generației de Aur”. Și, da, aurul, aurul nu e musai un lingou pătrățos închis într-o vitrină de sticlă. Aurul lui Gică Hagi & co e o ploaie de foițe imponderabile care, precum mingea care l-a vrăjit pe Cordoba, s-au abandonat clipei – o minunată metaforă despre frumusețea și fragilitatea lumii noastre. Ca-n toate marile povești, tâlcul nu e ținta, ci aventura plutirii: zbor în bătaia săgeții.
Foto: Sport Pictures
View this post on Instagram
