„Zidul galben”: cum a redescoperit România tricoul galben al Naționalei

Ciprian Rus 26 iunie 2024

În metroul ce duce dinspre Gara din München înspre stadionul lui Bayern, ticsit cu 3 ore înainte de meci, două nemțoaice îmbrăcate în echipamentul „trendy”, de rezervă, al Manschaft-ului își dau coate: vecinul de scaun, un român rotofei între două vârste, poartă cu mândrie un tricou galben, mulat de stă să plesnească peste burtă. Omului nici că-i pasă de ce-ar putea crede cei din jur. Din tot bagajul de München replica cu Hagi pe spate a frumosului T-shirt din ’98, lansată de „Generația de Aur” la recentul meci de adio de pe Arena Națională, era singurul accesoriu obligatoriu. A așteptat o viață să-l poarte și, chiar dacă s-a întâmplat să-i vină mic XL-ul, nici vorbă să-l schimbe pe un tricou obișnuit!

La stația Frottmaning, întreg puhoiul coboară din U6. Omul își ia de după umeri fiul, și el echipat în același tricou cu Hagi, fatalmente lărguț, și se pierde în mulțime. Doi pixeli îmbrățișați într-un wallpaper uriaș, galben, cum nu s-a mai văzut la niciun meci al Naționalei. Urmează meciul cu Ucraina și nimic nu anunță, încă, descătușarea de energie de dinainte, din timpul și de după marea victoriei a „tricolorilor”.

Teama unui rezultat slab a fost acolo, s-a simțit, dar mai mare a fost credința suporterilor. Iar însemnul credinței lor în destinul generației care ne-a readus la o mare competiție după 8 ani a fost tocmai asumarea acestui tricoul galben, omniprezent la München – replica din ’98, variantele mai la îndemână cu sponsorul Penny ori tricourile originale de la Joma, plus câteva exemplare de colecție. Bucata de pânză pentru care acum câțiva ani puțini dintre fani mai simțeau ceva a devenit, peste noapte, ceva iconic. Nu scorul, acesta a fost adevăratul miracol de la München.

*

Povestea de dragoste dintre suporterul român și tricoul Naționalei e lungă cât veacul și poartă gravată pe inimă, precum veacul, cicatricile vremurilor pe care le-am trăit. Înainte de război, tricoul de joc era un simplu contur de desen într-un ziar, pe care, dacă nu locuiai în Capitală să vezi meciurile României, îl umpleai cu galben cu imaginație de copil. După război, la fel, grijile erau altele: să ai ce pune pe tine era mai valoros deja decât tricoul echipei naționale, iar dacă aveai și niște încălțări cu maximum două numere mai mari, cât să nu faci bătături pe maidan, era ca și cum ai fi încălțat ghetele cu crampoane ale lui Titus Ozon.

Copil fiind, în a doua jumătate a anilor ’80, când viitoarea „Generație de Aur” abia făcea pasul spre Națională, ca să îmbraci un tricou adevărat de fotbalist trebuia musai să joci la juniorii unei echipe cât de cât răsărită. Dar nici asta nu garanta că prindeai altceva decât un tricou ponosit din bumbac, „made in Tricodava”, ori unul – ce-i drept, sintetic, cu strălucire de „original”, dar cu două numere mai mare, total spălăcit – casat de echipa mare.

Să ajungi să deții un tricou adevărat, eventual al unui idol, era pur și simplu de neimaginat: poate doar copiii marilor jucători să fi primit câte unul, făcut pierdut de magaziner în schimbul unei litre de palincă din aia bună sau a unui al „serviciu” – doar cei care au prins „Epoca de Aur” de dinaintea „Generației de Aur” știu despre ce poate fi vorba.

În fine, pentru cei mai mulți dintre fanii Naționalei de atunci, singurul mod în care vedeau tricoul galben îmbrăcat de tinerii Gheorghe Hagi și Gheorghe Popescu – căci la TV îl vedeau în alb și negru – era în figurinele Panini, un moft rar care scăpa cerbiciei anti-capitaliste a României de dinainte de Mondialul din ’90. Să îmbrace o replică a unui astfel de tricou – Adidas! – era un vis imposibil. Nici măcar „turcismele” nu apăruseră pe piața neagră din acele vremuri.

*

În universul uniformizat – la propriu și la figurat – de atunci, singurul tricou de sport accesibil copilului de rând era tricoul alb, asortat cu șortul negru, obligatoriu la orele de sport. Dar puțini își permiteau trei-patru „replici” de felul ăsta. Așa că, atunci când, prin ’88, am fost convocat pentru prima oară în echipa blocului A4 pentru derbiul tradițional cu C19, nici n-a mai contat că primisem numărul 3, sinonim cu statul în apărare, să nu-i încurc pe cei mai mari, mingicarii din față. Singura mea problemă era să fac rost de un tricou cu numărul 3.

Cei mari aveau deja tricourile pregătite: era epoca Sigmaronului și a vopselei „cauciucate”, iar cine se pricepea să „sufle” banalele tricouri albe de Educație Fizică cu numere în relief, cum inventaseră designerii Adidas în anii ’80, era vedeta cartierului. N-aveam eu acces la designerii de cartier și nici n-aveam ce să le ofer la schimb. Știam să desenez bine, macheta pe carton gros a numărului 3 nu era știința rachetelor. Am făcut rost și de Sigmaron roșu, și de o pompiță „de suflat”. Pentru un novice, experimentul în premieră nu putea fi decât un eșec. Numărul e ieșit cât de cât, dar petele și stropii din jurul său transformaseră singurul meu tricou de sport în recuzită de film de groază. Mi-a confirmat-o asta fața plină de groază a mamei când a văzut opera de artă.

*

Nici primii ani de după Revoluție, anii „de aur” ai generației lui Hagi și Popescu, n-au reușit să apropie fanii Naționalei de adoratele tricouri ale idolilor săi. Era, pe de o parte, sărăcie mare – câți își permiteau un Adidas original?! – și nici marketingul sportiv nu era la nivelul din anii recenți. Când am început, tot mai mulți, să ne permitem un tricou original al Naționalei, pe la finele anilor 2000, „Generația de Aur” se retrăsese deja, iar performanțele generațiilor ce i-au urmat nu mai impregnau cu mândria de a purta T-shirt-ul galben.

În plină epocă „retro”, când marketizarea „generațiilor de aur” a devenit o importantă direcție de business pentru marile cluburi și pentru naționalele care se respectă, tricoul generației lui Hagi, Popescu, Răducioiu și Dumitrescu trebuia să fie de mult vreme în vânzare. La 30 de ani de la performanța de top de la Mondialul din Statele Unite ale Americii, Popescu și colegii au lansat, pe cont propriu, în avanpremiera meciului de adio din luna mai, mult-așteptata replică a tricoului pe care ni l-am dorit, unii dintre noi, vreme de decenii. Prin campanii bine țintite, FRF și sponsorii săi au aruncat, la rându-le, pe piață, variante pentru toate buzunarele. Prin jocul lor, prin felul lor de a fi și, mai ales, prin calificarea lor la acest European, Edi Iordănescu și băieții săi au făcut ceea ce marketingul singur nu ar putea niciodată să facă: la ce bun să porți tricoul galben în drum spre piață dacă echipa națională nu e calificată la turneul final?!

*

În marea de tricouri galbene de la München, Koln și Frankfurt, multe au deja gravate pe spate numele „Generației de suflet”: Drăgușin, Ianis, Man. Cei mici trăiesc povestea laolaltă cu idolii lor. Dar dacă veți mai vedea prin tribune bărbați în toată firea, cu chelie și burtică, purtând tricouri galben-țipător cu Hagi pe spate, asortate la pantaloni „smart casual”, de manageri „decreței”, să nu-i judecați prea aspru: nu și-au pierdut mințile, sunt copiii anilor ’80 care-și mâzgăleau cu Sigmaron tricourile de Educație Fizică. Milionari excentrici, mari șefi de cluburi din SuperLigă sau simpli pălmași ai tranziției: sunt, toți, copiii care nu și-ar fi permis niciodată un tricou al Naționalei…

Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.