Paradoxul de pe “Stade de France”: cea mai realistă echipă a României ne reînvață să visăm

E minutul 90+2 al meciului de pe „Stade de France”, Răzvan Raț, căpitanul fără banderolă, are arcada spartă, meciul ar trebui, practic, întrerupt, dar e atâta tensiune, e atâta adrenalină pe teren, încât nimic nu mai doare, doar speranța e mai tare decât durerea, iar ai noștri – lipsește doar Tătărușanu! – sunt toți la marginea careului de 16, pe linia îngustă de var ce desparte miracolul de frustrare. Sunt cot la cot, umăr la umăr cu francezii, împingând parcă linia aceea spre poarta lui Hugo Lloris, ca un pachet de înaintare la rugby.

Dar nu (mai) iese nimic. Francezii bubuie mingea, iar pe bancă Dimitri Payet plânge ca un copil, ca noi când eram copii și când știam pe de rost ABC-ul speranței. Cine s-ar fi gândit că echipa asta, încropită de nea Puiu din cea a găsit mai bun dintre rezervele ligilor onorabile, din pierzătorii Ligii 1 și din vedetele Orientului, ne va ține vii speranțele la un egal în minutul 88 al meciului de debut al Europeanului francez, sau că ne va forța să credem într-o minune dincolo de minutul 90?

Până la urmă, ai noștri au pierdut dureros un punct, dar au câștigat câteva milioane de fani. Și nu ne-au câștigat prin brizbriz-uri, ci prin muncă multă, printr-un realism remarcabil și printr-un dram de istețime. Nu mai avem o echipă croită pe spectacol, dar avem, poate, echipa pe care o merităm ca exemplu pentru cât de mult poți face din ceea ce ai.

Ne-a lipsit doar șansa. Mai întâi i-a lipsit lui Bogdan Stancu în minutul 3, când a dat în portar deși mai avea un sfert de poartă liber, mai apoi i-a lipsit lui Bogdan Andone, doar o fază mai târziu, cât a trimis pe plasa porții, și tot lui i-a lipsit șansa pe final de primă repriză, când a fost secerat de fundașii francezi la marginea careului mare.  Doar trei centimetri i-au lipsit lui Stancu ca să-și calibreze șutul în debutul părții secunde, când, după un stop impecabil, a ratat poarta.

Și tot câțiva centimetri le-au lipsit și închizătorilor noștri să-i mascheze poarta lui Payet, în minutul 88. Cel mai bun jucător francez al meciului până în acel moment a reușit un gol fabulos, care pune “O-la-la” pe primele pagini ale ziarelor de dimineață.

Meritam un egal pentru toate lucrurile bune pe care le-am făcut, pentru toate stângăciile pe care le-am reparat „in extremis”, pentru toată alergătura unor băieți admirabili, ca Stancu, Stanciu, Andone sau Popa, oameni a căror meserie e golul.

Au avut și francezii destule ocazii să ne bage frica în oase. Dar am trecut peste fiecare dintre acestea cu multă maturitate și cu mult realism. Iar asta i-a dus pe francezi în pragul crizei de nervi. Didier Deschamps a ajuns să-și arate cu degetul vedetele: Griezmann și Pogba au fost primii schimbați! E și meritul unei imperturbabile echipe a României, care nu a căzut nici la greșeala mare a lui Tătărușanu (sau a arbitrului maghiar?), care a dus la primul gol al competiției, marcat de Giroud în minutul 57.

Anghel Iordănescu a schimbat imediat și i-a ieșit. Ce n-am reușit din faze de joc, am reușit dintr-un penalty abil obținut de Stanciu și la fel de abil transformat de Stancu. Exact acest realism al echipei ne-a cucerit. Și exact de acest realism are nevoie Naționala pentru a trece de grupe.

Niciodată nu am trecut mai departe după înfrângere în primul meci. E șansa acestei generații să ne demonstreze că se poate. Ne era dor să visăm și – ce paradox! – se întâmplă ca generația lui Chiricheș, Hoban și Pintilii să ne reînvețe să visăm.