LEAD
Viitor

Pereții din jurul lui Cristian Râpă. Sau cum parcurge juniorul un drum abrupt spre Campionatele Mondiale

Cristian Râpă are 12 ani și un drum bine stabilit în capul lui: să fie pe podiumul internațional FOTO Ancuța Iosif
19 decembrie 2015
Ancuța Iosif
0 comentarii

Cristian Râpă se cațără printre obstacole până ajunge la campionatele din Austria, Italia, Franța. Vrea o întâlnire cu francezii cel mai mult. Că-s buni și au trasee dificile la stâncă.

Vrea să-l cunoască pe cățărătorul Adam Ondra. Vrea să-l confrunte din nou pe Thomas Podolan, austriacul care i-a luat podiumul într-un an. Vrea la mondiale. Ba nu, știe că va ajunge la mondiale. Pe podium, să ne înțelegem. Cristian e în formă, ce-să-mai.
Nu ajunge întotdeauna la prize, dar mai dați-i câțiva ani să crească. Lui și ambițiilor lui.

*

Cristian Râpă are 12 ani și un drum bine stabilit în capul lui: să fie pe podiumul internațional. Pentru asta, în ultimii cinci ani face bătături în palme de la cățăratul de patru ori pe săptămână la Sala de Bouldering și Escaladă Carpatic. E ascunsă într-un colț al Grupului Sema Park din București, labirint de birouri și afaceri prin care te poți pierde seara, când aleile sunt slab luminate.

Cristi însă merge după-amiaza la școală, așa că de cele mai multe ori se antrenează dimineața. Era una dintre diminețile încețoșate din luna decembrie când el începea să-și rotească brațele în față și în spate, să facă fandări și să se lupte cu căscatul. Ceasul de perete arăta 9:12. Părul lui șaten era ciufulit, atât cât să și-l poată aranja mai târziu cu mâna și să lase pe acolo câteva urme de magneziu. Purta pantaloni negri de trening și un tricou roșu.

Pereții de escaladă plini cu prize colorate de toate dimensiunile și formele ajungeau la zece metri înălțime și din tavan atârnau corzi verzi și roșii. Pe ei deja se cățărau câțiva matinali, asigurați de partenerii care dădeau necruțători sfaturi de jos: „Pune piciorul mai la stânga, hai că ai o priză bună”, „crăcănează-te, mă, ca lumea, că n-ai cum să pici!”.

Cristian a terminat cu încălzirea, și-a agățat papuceii de cățărat de degete și a urcat scările spiralate din interiorul sălii, care duc la sala de bouldering de la etaj, unde nu e nevoie de coardă sau de ham, pentru că pereții au vreo trei metri înălțime și o saltea groasă sub ei. Și-a înghesuit ca de fiecare dată tălpile lui 40 în papucii (espadrile) cu două numere mai mici și a mers până la pereți pe marginea exterioară a lor, că altfel e dureros. Cățărătorii folosesc papuci cât mai mici, ca să nu facă piciorul nici un fel de joc. Să stea fix unde vrea sportivul să-l pună și să doară. A început cu trasee ușoare, indicate de Robert Cohn, unul dintre antrenorii lui, pe care trebuia să le urce și să le coboare tot pe prize (la boulder e tentația mare să sari pe saltea, dar drumul până sus e doar pe jumătate parcurs). Traseele sunt diferențiate în funcție de dificultate, unele cu bandă adezivă colorată, unele și cu buline pe ele (o bulină = foarte ușor, cinci buline= foarte greu). Fie că se împingea cu mâinile într-o priză mare, verde, sau că și le înfigea în dedesubtul uneia gri spălăcite, sau se chinuia să atingă una deasupra capului, pompându-se la maximum în vârfuri, Cristi nu se lăsa.

După o tură de trasee de încălzire, a trecut la surplombe, acele bucăți de pereți înclinați pe sub care trebuia să se cațere (aproape) paralel cu salteaua, apoi să iasă, să atingă topul de deasupra ei. Robert atingea cu bățul anumite prize și el cățăra doar pe ele. Cristi ba stătea agățat în mâini, cu picioarele aeriene. Ba se întindea cu mâna dreaptă spre câte-o priză șiii încă puțin, încă puțin și-o apucă!? Jbufff! Spatele lui făcea cunoștință cu salteaua, iar săculețul cu magneziu pe care stă scris numele Râpă C. făcea un mic hop odată cu corpul lui Cristi. A lâncezit acolo câteva secunde, cu obrazul lipit de salteaua galbenă, îmbibată și ea în magneziu. A scos un „au” scurt și s-a ridicat. A mai încercat o dată, și încă odată și a atins topul. Și-a pus bluza de trening, a mai căscat puțin și s-a întors la pereții de escaladă de jos. Și-a pus hamul și a început să tragă coardă după el, ca să se asigure în carabe, în timp ce urcă.

rapa-deschidere

Era mai obosit la antrenamentul din acea dimineața pentru că se entuziasmase extra cu o seară înainte, în platoul știrilor de la Digi 24, unde și el și fratele lui mai mic, Darius (9 ani), care se cațără la aceeași sală, au primit cadouri în cadrul campaniei Mov Crăciun dăruiește un viitor, prin care tineri talentați sunt susținuți financiar. Singura grijă a lui Cristi la antrenament era că n-are Windows-ul instalat pe noul său Lenovo și că din martie n-o să mai aibă timp de nimic. Cei de la Digi 24 îl trimit și la British Council ca să învețe engleză pentru viitoarele competiții internațioale, cum își dorea.

Cristi s-a mutat recent în Giulești, într-o căsuță cu două camere, împreună cu cei doi frați, cu sora și mama lor, care-i crește singură pe toți patru. Doarme într-o cameră de aproximativ 9 m² împreună cu cei doi frați, fiecare cu fotoliul lui rabatabil. Lângă fereastră stau înghesuite pe un raft cupele și medaliile fraților Râpă, ba mai sunt și în dulapul cu haine, că n-au avut toate loc acolo. Pe jos, într-un colț, echipament de escaladă, parte din cadoul de la televiziune. Maria Râpă, mama lui Cristi, scosese și dosarul cu diplomele lui Cristi, de care e mândră. Spune ea:

„Important e să le fie bine. Că ăsta este scopul suprem al mamei, nu? Să faci să fie bine.”

 

Cristi avea șapte ani când a început să se cațere pe țeava de gaz din spatele blocului în cârcă cu Darius, fratele lui cu trei ani mai mic. Apoi pe mobila de prin casă. Într-o zi, pe când bloca tocul unei uși cu mâinile și picioarele crăcănate, a căzut și și-a luxat piciorul. După ce a stat vreo două săptămâni cu piciorul în ghips, doamna Râpă a decis că mai bine se cațără într-un loc supravegheat. Nu și-ar fi imaginat unde va ajunge Cristi, dar acolo, la fosta sala de cățărat Ecran Club, primul panou de cățărare pentru publicul larg din țară, mutat și convertit în actualul Carpatic a început totul. „Mamă, ce mare e locul acesta!”, a fost prima lui reacție, „nu mai vreau aici”. Cristi își amintește că sala arăta ca o scenă, jos erau vreo trei panouri de escaladă și sus erau multe panouri tip boulder. Erau niște scări care urcau la vestiar și lângă vestiar mai era un locșor. „Noi îi spuneam submarin, pentru că avea o formă ovală și ne plăcea acolo, ne jucam, ne cățăram”, spune Cristi. „Acolo mi-am rupt piciorul a doua oară, am vrut să mă cațăr până-n tavan și…am căzut”.

Prima oară când s-a cățărat, în 2011, Cristi era în coardă, la escaladă și a ajuns până la jumătatea panoului. „Lucru incredibil pentru mine, tremuram ca o găină”, râde el, „adică era plăcut, dar ce aveam în cap, știi?”. La nici două luni de mers la cățărat a ajuns la primul lui concurs de bouldering, la nu-mai-știe-ce-sală, unde a rămas șocat când antrenorul i-a pus în brațe un sac de magneziu special, mare cât o sacoșică, menit să rămână pe saltea, să-și pudreze mâinile între trasee, când avea nevoie de aderență la prize, în comparație cu „poșetele” folosite la escaladă, pe care le prindea la spate în timp ce urca. Cristi era singurul înscris la categoria lui de vârstă, așa că i-au dat locul patru la următoarea. Avea șapte ani și pentru prima oară era înconjurat de 20-30 de copii pe care abia îi cunoștea. Cristi începea să se integreze în comunitatea mini-cățărătorilor.

Al doilea concurs la care s-a dus a fost în Bulgaria, la Veliko Târnovo, pe un câmp mare. „M-am cățărat, am luat locul trei și am primit ca premiu o cutie cu prize”. „Ce fac eu cu prizele?”, se gândea Cristi. Le-a adus la sală ca să fie folosite la trasee și au scris cu markerul pe ele Bulgaria 2011, Râpă Cristian. După al doilea concurs, Cristi a început să se antreneze și mai serios sub îndrumarea antrenorului Bogdan Dudău, care-l susținuse și până atunci și care i-a remarcat potențialul. Al treilea concurs la care a participat a fost la sârbi. Prima oară când participa la escaladă și deja urca pe primul loc. Era și prima oară când încerca cățărarea în viteză, o probă la care nu înțelegea pe atunci de ce trebuie să alerge pe un perete. „Când ajungeam în top mă bucuram oricum, îmi spuneam ‘yes, voi fi cel mai bun!”.

rapa 6

La Carpatic vine de patru ori pe săptămână, câteodată cinci și stă câte două-trei ore. Începe încălzirea jos, apoi continuă sus, la etaj, pe traseele de boulder. „În primul an și jumătate, veneam la fiecare antrenament cu câte 30 de lei”, spune Cristi, „poftim, antrenează-mă, te rog”. Apoi, a apărut în sală sistemul cu abonamente și la scurt timp, n-a mai trebuit să plătească. „Am avut și am mare noroc cu Bogdan, nu știu ce m-aș fi făcut fără el”. Pe lângă antrenamente pro-bono pentru ambii frați Râpă, Bogdan l-a învățat pe Cristi să înoate corect, îl invită la prânz acasă la el adesea, pentru că școala lui Cristi e lângă casa lui și după antrenamente îi e la îndemână să facă acolo o oprire. Câteodată aduce mâncare direct la sală. Organizează ieșiri pe munte pentru ei aproape week-end de week-end, ca să exerseze și în natură ce fac la sală. Pentru deplasările naționale, internaționale, ieșiri la munte, cheltuielile sunt acoperite în urma unei fuziuni între Bogdan, club și unii sponsori, unele donații.

**

Bogdan Dudău s-a apucat de drumeții după armată, vrăjit de excursiile cu clasa prin care trecuse până atunci și de plimbările la țară, în copilărie. Dar ce i-a atras atenția cu adevărat a fost o carte de alpinism găsită întâmplător, pe holurile unei policlinici, într-o așteptare. „Am început să merg tot mai mult pe munte, apoi să caut să mă cațăr”. Acum, Bogdan are mai bine de 30 de ani vechime într-ale muntelui și alpinismului, fiind și campion național.

„Cristi era șturlubatic când a venit la noi la sală”, spune Bogdan, „dar e un tip ambițios, care răspunde provocărilor. Îi place concurența și aici e rău momentan, că nu mai are după cine să alerge, pe cineva mai bun cu care să se antreneze”. Când a venit prima oară la antrenamente, exista o echipă formată, cu grupe mai mici organizate, dar unul câte unul au renunțat. „E un handicap pentru el ăsta, momentan”. De cum a venit la sală, Cristi a început repede să intre în topuri, pentru că e ambițios, dar și pentru că are noroc, crede Bogdan.

„Îți trebuie și noroc, n-ai cum altfel – depinde de tipul de traseu dat, de dispoziție, inspirație, greșelile celorlalți și ale tale. Dar norocul nu caută pe la coada clasamentului, norocul tot din față alege. Ca să ajungi în față trebuie să muncești, deci talentul, munca și norocul.”

În toate interacțiunile lor – la antrenamente sau în afara lor – Bogdan îl tratează pe Cristi ca pe un adult, îl responsabilizează, îl face să înțeleagă că nu trebuie să dea curs tuturor provocărilor din jur. „Tinde spre escaladă și eu încerc să-l țin cu o mână fermă pe direcția asta, dar tentații sunt multe”. Bogdan povestește resemnat despre colapsul sportului în România și despre cum aici nu suntem educați să facem sport și când „vedem fotbal la televizor – că asta vedem peste tot – vedem de fapt scandalurile din spate”.

Pe lângă aceleași concursuri, în 2012, Cristi a ajuns la unul nou pentru el, în Macedonia, unde se dădea mare cu engleza lui la înscrieri. „Sorry, fish, fish, fish?”, spunea el acolo, „îți dai seama că încercam să zic fișă, vai de capul meu”. Atunci a câștigat din nou primul loc. „Au fost dificile pentru mine traseele atunci (la escaladă), că aveam opt ani și finala era pentru 11-12 ani, ca grad”, spune Cristi, „dar au pus niște prize ajutătoare și l-am făcut”. I-a plăcut mult când au ajuns seara la restaurant după ora 22:00 și strigau la masă „campionii, campionii!”

2013 a fost un an cu pregătiri și pentru European Youth Climbing Competition IMST (Austria), de care Cristian se temea – trasee grele. „Am crezut c-o să cad pe toate, ba chiar am alunecat la un moment dat”. Grija lui Cristi nu era că pățește ceva, dar nu voia să-l supere pe Bogdan.

„Nu-mi place când mă ceartă antrenorii, e nașpa, te simți prost”. Cristi a urcat toate cele 12 trasee create pentru acel concurs și s-a necăjit când a văzut că austriacul Thomas Podolan, cățărătorul cel mai bun de atunci a scos același timp cu el pe un traseu cronometrat, când știe sigur că el a scos cu câteva zecimi mai puțin. „Mi se pare foarte dificil să scoată fix aceleași zecimi cu mine”. A fost nevoit să împartă atunci primul loc cu Podolan, care urma să-i mai ia gloria lui Cristi și la alte competiții, în alți ani, dar cupa nu i-a lăsat-o. „Am luat-o eu, logic”. A dus-o, împreună cu alte cupe și medalii la școală și le-a expus în vitrina de lângă biroul doamnei directoare, loc pentru meritele elevilor.

rapa-pe bancă

Momentan, Bogdan îl ține pe Cristi „de ceafă” spre direcția cățărat, Cristi mai găsește și alte cărări. Una dintre dățile serioase în care Bogdan l-a amenințat că-l dă afară din club a fost în 2014, când Cristi și-a rupt mâna sărind peste o bară la parkour. A stat cu mâna-n ghips și a ratat multe ore de antrenamente și European Arco Climbing Trophy (Italia), competiție la care câștigase deja un loc doi în 2012. În timpul liber, Cristi mai cochetează și cu skateboardul și cu trotineta, „doar așa, să mă dau mare în fața fetelor, cum știm noi băieții.”

„Obiectivul nostru e să-l scoatem campion european, la juniori” (acum e dublu campion balcanic), spune antrenorul, „dar mai departe nu cred că putem spera. El deja concurează cu adulții, iar la un moment dat sistemele creează campioni, iar campionii sunt creați de campioni și mai rar un campion de pe un nivel inferior să poată să antreneze un campion de pe un nivel superior. Când se poate, trebuie să vii cu un feedback de experiență competițională care nouă în sportul acesta ne lipsește din varii motive. Nu mai vorbesc că a face performanță în orice domeniu impune un sacrificiu, o susținere din partea familiei, o dedicație vecină cu fanatismul. Or, pe Cristi cine-l poate susține într-o familie cu patru copii? Sistem nu, familie nu, game over”.

Dar și performanța te închide în sală la un moment dat, spune Bogdan, or el încearcă să-i deschidă în permanență orizonturile, prin excursii la munte, prin aduceri aminte de alte oportunități pe care le poate aduce cățăratul în viața lui în viitor, cum ar fi o carieră de antrenor, instructor sau altele. „Să-și câștige existența într-un mod plăcut și onorabil, asta e ideea.”

La etaj, în sala de boulder, Cristi muncește. „Visez să mă dau cu francezii, că ei sunt foarte buni”, spune el, „și visez la mondiale. „Mai am mult până la mondiale, dar cred că la un moment dat o să ajung de talia aceea și o să fiu mai bun decât Thomas Podolan, adversarul meu numărul 1 care anul acesta a arătat că e mai bun decât mine. Dar l-am ținut minte.”

Comentează articolul
Viitor

Naționala U21 ne dă speranțe pentru viitor. Secretul ei: „Forța grupului. Am câștigat și atunci când nu ne-am putut baza pe vedete”

Bucuria echipei U21, cu Ianis Hagi și Alexandru Cicâldau in prim-plan. Foto: Răzvan Păsărică / Sport Pictures
14 decembrie 2017
Ciprian Rus

Exercițiu de imaginație: Naționala mare a României cade într-o grupă de calificare cu Portugalia, Elveția, Bosnia, Țara Galilor și Liechtenstein. Mergem mai departe cu exercițiul: după ce a jucat cel puțin o dată cu fiecare dintre aceste echipe, inclusiv deplasări în Elveția, Bosnia și Țara Galilor, România nu are nici o înfrângere și e pe […]

Citeşte articolul
CM de Handbal 2017

Olanda evită capcana Cehiei, are dreptul să încerce imposibilul. Dar cum oprești această Norvegie care spulberă Rusia și joacă ireal?

14 decembrie 2017
Lead.ro

Olanda a fost la un pas să pățească cu Cehia ce a pățit și România, acum câteva zile. Vicecampioanele mondiale și europene au început excelent, s-au distanțat la 7-1 și 8-2, dar cehoaicele și-au făcut loc înapoi în joc, s-au apropiat – aproape fără efort – până la 10-9, și au intrat la cabine cu […]

Citeşte articolul
Premier League

Şcoala de la Manchester: curg omagiile pentru jocul lui City, nimeni nu-l mai ia peste picior pe Guardiola

13 decembrie 2017
Danny Coposescu

Jonathan Pearce comentează pentru BBC de ani buni. E una dintre cele mai cunoscute voci din programul „Match of the Day‟ şi, în conformitate cu tradiţia engleză, nu-i genul care să îndrăgească hiperbola. Dar pus faţă în faţă cu Pep Guardiola aseară, la finalul încă unui „masterclass‟ din partea lui Man City, nici Pearce nu […]

Citeşte articolul
CM de Handbal 2017

„Timpul ne va duce acolo unde ne e locul.” În loc de concluzii, câteva idei despre echipa României și drumul ei la Mondial

© FOTO: Sorin Pana / Sport Pictures
13 decembrie 2017
Andrei Năstase

„Timpul ne va duce acolo unde ne e locul. Când echipa va termina Campionatul Mondial, trebuie să putem privi înapoi și să spunem: <am dat totul, suntem mândri de ce-am făcut>. Chiar dacă nu ajungi pe o anumită poziție, dacă dai tot și te poți uita în urmă cu satisfacție, cine te poate învinui pentru […]

Citeşte articolul
© 2017 Lead
Design: Live Design