LEAD
HANDBAL FEMININ

Un an cu naționala de handbal, din Danemarca până în Suedia, via Rio. Echipa s-a schimbat, dar sufletul ei e același

Când jucătoarele României au intrat pe teren pentru încălzirea dinaintea meciurilor de la Campionatul European din Suedia, s-a auzit din orice colț al arenei; chiar și de pe culoarele din jur, chiar și peste muzica din boxe. „Haideee, haideee!”, au strigat pe rând, când Oana Manea, când Aneta Udriștoiu, când Cristina Neagu.

După câteva sprinturi, s-au așezat în cerc, pentru mișcările de încălzire, pe care le execută de obicei în sincron. Au ridicat și au rotit brațe și picioare zâmbind și privindu-se intens în ochi, scăpând periodic încă un haide!. Apoi s-au strâng la mijloc, pentru câteva vorbe de încurajare de la căpitan. După care a venit strigătul:

„Pentru cine jucăm noi?” „Pentru noi.”

Îl știm de la Campionatul Mondial de acum un an, turneul care va rămâne mereu o amintire frumoasă pentru jucătoarele din actuala generație; nu doar pentru medalia de bronz cu care s-au întors din Danemarca, prima după cinci ani, ci mai ales pentru ce au (re)descoperit acolo, pe drumul dinspre înfrângeri spre victorii: cum să joace ca o echipă și cum să creadă în ele. Strigătul pe care l-am auzit de atunci la fiecare time-out din fiecare meci a fost modul prin care au încercat să păstreze vie amintirea turneului în care au simțit că sunt cu adevărat o echipă, că joacă una pentru cealaltă, că au un scop comun și știu că doar împreună îl pot atinge. „A fost prima oară când toată lumea a fost sinceră și și-a deschis sufletul față de toată echipa”, își amintea Aurelia Brădeanu. „A fost ceva unic și probabil că va rămâne unic.”

Unitatea și încrederea în echipă au fost motorul care a împins naționala înainte și în lunile bune care au urmat: în victoria cu Norvegia de la Cluj, apoi în cea contra Danemarcei de la turneul preolimpic, care le-a adus calificarea la Olimpiadă. „Ceva s-a schimbat în noi, pentru că handbalul pe care îl jucăm e același”, spunea atunci Cristina Neagu.

A fost și motivul pentru care handbalistele au plecat încrezătoare la Jocurile Olimpice, sperând că vor juca la fel de bine cum au făcut-o în prima jumătate de an. „Toată lumea a simțit asta în vară, echipa venea după șase luni extraordinare, aveam dreptul să ne gândim la o medalie”, ne-a spus căpitanul echipei recent, în Suedia.

Dar la Rio a părut că ceva s-a rupt în echipă. În primele meciuri, cu Angola și Brazilia, n-au părut concentrate, n-au jucat cu aceeași dăruire și conexiune, nu s-a mai auzit nici strigătul la time-out-uri; cel puțin nu la televizor. Motivele eșecului de acolo au fost multe, spun acum jucătoarele și antrenorii: o pregătire care a lăsat de dorit, accidentările jucătoarelor cheie, faptul că au ajuns târziu și s-au conectat greu la miza turneului, emoțiile și așteptările mari pe care le aveau fiecare din ele. Înfrângerile au dus și la erodarea sentimentului de încredere în echipa pe care o construiseră în Danemarca și ne-au arătat cât de fragil e mecanismul unei echipe; cât de greu e să creezi un echilibru, și mai ales să-l păstrezi.

„La Campionatul Mondial am creat ceva pe care era foarte greu să-l păstrăm, din punctul meu de vedere”, adaugă Cristina. „S-a întâmplat ceva special acolo și era foarte greu să păstrăm acea unitate. Au fost câteva luni ok, am avut meciuri foarte grele, a fost calificarea la Olimpiadă, toată lumea era super motivată, că tocmai ce câștigasem medalia la Campionatul Mondial. A urmat perioada din vară, două meciuri cu Lituania și Belarus în care multe din noi nu am jucat și am fost foarte puțin împreună cu fetele.”

După Jocurile Olimpice, mai multe jucătoare au simțit că au pierdut ce au construit în Danemarca. Iar schimbarea antrenorului, retragerea sau accidentarea unor jucătoare cheie și apariția unor nume noi în echipă au adâncit sentimentul de incertitudine față de viitorul echipei.

Așa au plecat în Suedia, fără să știe la ce să se aștepte, fără obiective mărețe, știind că sunt pe un drum nou. „E clar că e o nouă eră”, spune Cristina. „Acum oricum e o echipă destul de schimbată față de ce-a fost la Campionatul Mondial. Și încercăm să construim altceva.”

Ne așteptam probabil să mai dureze ceva timp până să înțelegem cum arată acest altceva. Dar la Europeanul de la începutul lunii am descoperit încă din primele meciuri o echipă la fel de motivată să câștige, la fel de dispusă să-și lase ultima fărâmă de energie pe teren; o echipă care s-a încurajat de la prima mișcare de încălzire până la ultimul gol primit sau înscris, cu „nu-i nimic”, „bravo”, ‚hai că se poate!”, cu aplauze, pumnii ridicați în aer și palme pe spate.

Romania pumped and ready! Action kicks off in Helsingborg! #ROUCRO #ehfeuro2016 #pureheartsallhands

A video posted by EHF EURO (@ehfeuro) on

Felul în care au luptat, dar și rezultatele bune – mai ales meciul strâns cu Norvegia și victoria cu Rusia – le-au arătat și lor, și fanilor, și oricui mai avea dubii, că, deși schimbată, echipa e încă acolo. Că, în ciuda schimbărilor și a momentelor grele, ce au trăit în ultimul an și-a lăsat amprenta asupra lor.

„Înainte de a veni eram foarte curioasă cum o să jucăm, cum o să fie această echipă total schimbată. Aveam un semn de întrebare și mă gândeam foarte puțin la șansele noastre. Dar mi se face pielea de găină când mă gândesc cât de mult și-a dorit fiecare jucătoare să câștige, cât de mult s-a luptat pe teren, cum se bate fiecare în meci. Chiar dacă intră două minute, toată lumea se bate pentru această echipă.” (Oana Manea)

„După aceste meciuri s-a produs și descătușarea de care aveam nevoie. Acum ne-am regăsit spiritul pe care cred că l-am pierdut puțin după Olimpiadă și poate chiar în timpul ei. Ne-am dat seama că putem să câștigăm și că totul stă în puterile noastre, din nou. Credem în noi și asta e cel mai important.”(Eliza Buceschi)

Cristina are însă dreptate. E o nouă era. Sunt alte jucătoare, cu alte motivații și alte conexiuni între ele. Cele tinere vin cu dorința de afirmare, cu energie, „cu un spirit tânăr, pozitiv”. Celelalte vin cu experiența, cu amintirea istoriei echipei și cu lecțiile învățate din momentul Rio, despre care nu se vorbește încă deschis, semn că rănile sunt încă vii. „Acum regretele sunt tardive”, spune Eliza Buceschi. „Important e că am învățat ceva din acea experiență și încercăm să ne gândim doar la ce-a fost bun și să le arătăm celor tinere și mai noi ce am învățat noi anul trecut și de-a lungul timpului. Și cred că lucrurile merg spre bine, simt o atmosferă extrem de plăcută și suntem foarte unite.”

Au regăsit spiritul de echipă în Suedia, dar asta și pentru că au făcut eforturi să nu-l piardă, eforturi pe care va fi nevoie în continuare. Pentru că se încălzesc în cerc, privindu-se în ochi, pentru că vorbesc mereu una cu alta, pentru că petrec mult timp împreună, în afara terenului, pentru că atunci când greșesc se încurajează, iar când reușesc, se bucură împreună.

Și pentru că uneori, „atunci când simt”, de obicei la încălzire și pe culoar înainte să intre pe teren, se aude strigătul care îți face pielea de găină și care le amintește de momentul Danemarca. „Strigăm în anumite momente pentru că e un lucru pe care noi, ca și echipă ni l-am format”, explică Neagu. „Nu cred că trebuie să renunțăm doar pentru că nu am obținut o medalie la Rio. E ceva ce face parte din noi, nu trebuie să-l arunci pentru că n-ai obținut o performanță. Daca faci asta înseamnă că nu a însemnat nimic, a fost o senzație de moment, dar nu a fost așa. Încercăm să-l păstram în anumite momente în care simțim noi. E foarte important să transmitem la echipa națională ceva care să dureze de acum încolo și când nu vom mai fi noi aici.”

Despre asta e vorba, de fapt. Despre cum creezi o echipă care să reziste turbulențelor și să rămână constantă, care să lupte la fel, indiferent de moment sau de adversar, care să creadă mereu. Iar jucătoarele de azi au cel mai important rol în cum va arăta echipa de mâine. „E păcat că trebuie să așteptăm încă patru ani pentru a merge la o Olimpiadă”, concluzionează Eliza. „Dar cred că am învățat și acum vrem să începem să construim din primul moment, de la primul Campionat European, să nu mai lăsăm totul pe ultima sută de metri, cum am făcut-o înainte.”

The game already started to Romania with this team cheer right before their match against Czech Republic. Don't miss out the action on ehfTV.com and also on Twitter and Snapchat: ehf_live #ehfeuro2016 #pureheartallhands #CZEROU

A video posted by EHF EURO (@ehfeuro) on

 

Comentează articolul
Australian Open

AO, ziua 2: Djokovic face valuri în Consiliul Jucătorilor, marii capi de serie trec, icnetele revin în discuție

16 ianuarie 2018
Camelia Butuligă

Djokovic produce mai multe titluri ca președinte al Consiliului Jucătorilor decât ca jucător Revenirea lui Novak Djokovic în tenisul competitiv a mers ca pe roate, cu o victorie ușoară în minim de seturi contra lui Donald Young. Serviciul refăcut din cauza accidentării la cot pare chiar mai puternic decât în trecut. ”Am jucat un tenis perfect azi… […]

Citeşte articolul
Premier League

United câștigă la scor și îl curtează tot mai insistent pe Sanchez, problemele se ţin lanţ pentru Wenger şi Arsenal

16 ianuarie 2018
Danny Coposescu

O singură reprezentantă londoneză din „Big Six‟ a terminat etapa de Premier League cu zâmbetul pe buze. Acum câteva luni, ai fi pariat pe orice, numai pe Spurs nu. Mai ales într-un meci jucat pe Wembley. Dar uite că la jumătatea lui ianuarie, nimeni nu-l mai hărţuieşte pe Mauricio Pochettino cu întrebări despre blesteme. După […]

Citeşte articolul
Australian Open

Irina Begu reușește revenirea carierei, prinde și mai mult curaj: vrea în top 20!

15 ianuarie 2018
Treizecizero.ro

Victoria de astăzi e de ținut minte pentru Irina Begu: e una din cele mai spectaculoase reveniri ale carierei ei, iar faptul că a învins-o pe Makarova la turneul la care rusoaica a avut cele mai bune rezultate ale carierei (până azi nu pierduse niciodată în primul tur la Australian Open (!) face rezultatul și […]

Citeşte articolul
La Liga

Barcelona revine spectaculos, rupe blestemul de pe Anoeta. Pentru Real Madrid, suferinţa continuă – până când?

15 ianuarie 2018
Danny Coposescu

În fiecare sezon, San Sebastian și-a construit imaginea de călău al Barcelonei, un club care e obişnuit să fie el spaima lumii fotbalului. An după an, Barça a călătorit în Ţara Bascilor şi a plătit tribut, pentru că „La Real‟ s-a dovedit a fi un adversar mult mai periculos pe teren propriu decât tizul de […]

Citeşte articolul
© 2018 Lead
Design: Live Design