,,2020 a fost dur cu iubitorii sportului, dar poate că doar așa ne-am fi adus aminte de cât de mult înseamnă sportul pentru noi.” I Ce povești păstrăm din 2020

La finalul unui an ca niciunul de până acum pentru sportul mondial, ne-am întrebat – și i-am întrebat și pe alții – cu ce povești rămânem. Care sunt narațiunile sportive care ne-au marcat, ne-au întristat, ne-au inspirat. Ce e important de ținut minte din sportul anului 2020.

Vlad Bogos, Tackle.ro: Lipsa sportului

Povestea anului 2020 în sport este chiar lipsa sportului pentru o perioadă nefiresc de lungă din viețile noastre. Fotbalul a fost mereu o felie din timpul meu și i-am alocat o felie din energia mea. Când s-a oprit fotbalul, mi-au dispărut reperele: marțea, miercurea și joia erau serile de cupe europene, weekend-urile erau cu Premier League și notificările pe care le primeam pentru echipele și campionatele pe care le urmăream. Totul a dispărut și brusc, de unde nici nu bănuiam că există ceva în mine, a apărut un gol. Dar cum toată viața s-a schimbat în acest martie pe care n-o să-l uităm vreodată, golul s-a umplut. Cu familie, cu povești citite și spuse copiilor, cu amintiri de când viața era mai bună cu noi decât realizam, și… cu o doză de anxietate. Așteptam să revină reperele și… când a reînceput fotbalul, nimic nu a mai fost la fel ca înainte.

La începutul verii, când plasele porților au început să fie din nou scuturate, „normalul” nu a revenit însă pentru că ne-am pierdut conexiunea cu fanii din tribune. Încă ceva ce aveam, fără să știm că avem. Oamenii care mergeau la meciuri ne reprezentau și pe noi, cei din fața ecranelor, strigătele lor erau strigătele noastre, cântecele pe care noi le fredonam, ei le cântau cu toată forța pe care ți-o dă o peluză pentru care jocul e mai mult decât un joc, iar bucuria era a noastră, a tuturor. Din nou, ne-am simțit mai singuri decât „înainte”. Fotbalul fără fani pe stadion este ca o livadă la vremea culesului… fără măcar un singur copil care să se bucure de dulceața fructelor.

La final de an l-am pierdut pe Diego, dar până și la final de drum, El Pipe d’Oro ne-a oferit tot bucurie, dincolo de durerea pierderii. I-am revăzut toată cariera, ne-am adus aminte cât de convins a fost mereu că poate face orice și de magia momentelor când chiar a făcut tot ce i-a trecut prin cap. 2020 a fost dur cu iubitorii sportului, dar poate că doar așa ne-am fi adus aminte de cât de mult înseamnă pentru noi jocul și de ce e mai mult decât un joc.

Andreea Cio, Ruj pe Bară: Pierderea lui Diego Maradona

Poate pentru că s-a întâmplat de curând sau poate pentru că m-a marcat mult, povestea din sport la care mă voi întoarce cu gândul ca la un post-it cu care am etichetat anul 2020 este pierderea lui Diego Maradona. Deși inevitabilă, pentru că moartea face parte din viață, mai ales dintr-o viață în care Diego a jonglat ca un acrobat cu binele și cu răul până la final, clipa în care Maradona s-a dus a fost de o intensitate apăsătoare. A fost genul de știre pe care mi-o doream fake. Am scrollat pe Twitter, am căutat pe Google, l-am sunat pe tata. Simțeam că vreau să aflu tot ce se scrie despre el, un gest de disperare al unui om care nu avea putere în fața acelui moment dureros. M-am întrebat apoi de ce am reacționat atât de puternic și mi-am dat seama că, pur și simplu, odată cu lipsa lui Maradona, decorul în care eu mi-am trăit pasiunea pentru fotbal, încă de când eram mică, se schimbase brusc. Și nu voiam să accept asta. Reacția a fost similară celei din momentul în care ajungi la finalul unui serial care ți-a plăcut mult. Deschizi un tab nou, te interesezi despre actori pe wikipedia, despre filmele în care au mai apărut, despre copilăria lor, dacă sunt căsătoriți, cu cine și de cât timp. Te agăți de aceste amănunte ca să rămâi încă în poveste. De aceea am început serialul ,,Maradona in Mexico”, în care am urmărit câteva scene cu lacrimi în ochi, am și râs și nu am dat click pe ,,skip intro” nici măcar o dată. Am rămas cu ideea că Maradona părea singur, iar fotbalul ajunsese un refugiu pentru el, cât și un reminder al dragostei lui pentru fotbal.
Acum, suntem aproape de a deschide un nou tab: 2021. Dar eu păstrez în bookmarks amintirile cu Diego Maradona, la fel cum o vor face toți cei care știu că nu va mai fi altul ca el vreodată.

Nicoleta Coșoreanu, DoR: Ultimul meci pe stadion

Într-un univers în care sportul ar fi mers pe drumul lui obișnuit, momentul meu memorabil din 2020 ar fi fost probabil legat de meciurile Europeanului de fotbal organizat la București sau după-amiezile în care aș fi stat lipită de TV, urmărind Jocurile Olimpice. Dar anul ăsta a jucat după alte reguli și m-a făcut să tânjesc după forfota unei zile de meci, după oftatul tribunelor și scandările suporterilor.

Așa că cel mai memorabil moment pentru mine a fost singurul meci pe care l-am văzut pe viu anul ăsta: un cât-se-poate-de-nememorabil Dortmund – Freiburg, terminat cu un obosit 1-0, în ultima etapă de Bundesliga în care stadioanele au fost pline.

Acum, aș fugi pe jos până în Dortmund doar să urc treptele interminabile până la locul din ultimele rânduri ale tribunei; sau să încerc să curăț berea de pe haine după goluri; ori să-mi tremure mâinile cu fularul deasupra capului, în timp ce cânt You’ll Never Walk Alone; ca să mă plâng la pauză de internetul prost din stadion; sau să mă uit dezorientată după grupul nostru de fani, prin marea de oameni care e peste tot în jurul stadionului după meci.

E un clișeu nenorocit, la fel ca multe altele la care 2020 ne-a trimis din nou și din nou: că atunci când te trezești în cel mai haotic an pe care l-ai trăit, un meci banal, cu bucuriile și frustrările lui, e cel mai memorabil.

Radu Marina, Treizecizero: Exemplul Nadiei Nadim

În aprilie, am scris despre Nadia Nadim și cum a reușit ea să ajungă de la statutul de refugiat la una dintre cele mai bune fotbaliste ale lumii. Nadia Nadim – născută în Afghanistan, ani de zile suferind de foame, incertitudine și fugind, alături de o parte a familiei sale, din propria țară cu pașapoarte false – mi-a oferit o altă perspectivă asupra speranței. Mi-a arătat cât de important e să fii recunoscător pentru ce ai și pentru ce nu ai. Chiar și când crezi că aproape totul e pierdut.

Tot ce s-a întâmplat în acest an a fost greu și dureros. A adus incertitudine și spaimă. Însă am încercat cu orice preț să-mi fac ordine în gânduri, să mă detașez și să sper. Să sper că mâine va fi puțin mai bine decât ieri, să sper că după atâta rău și confuzie vor urma și zile mai bune. Să sper că lucrurile se vor îndrepta, la un moment anume. Să sper că oamenii dragi mie, aflați în situații dificile, se vor face bine și vor reveni acasă.

M-am întors la povestea Nadiei Nadim de mult ori în această perioadă, pentru că e, printre multe altele, o poveste despre o viață trăită în frică permanentă, cu multă suferință în toate formele posibile, dar care la un moment dat a luat o altă întorsătură. Afară de speranță, ea n-a avut, multă vreme, nimic. Cu tatăl ucis de talibani și cu frica constantă că ea și mama ei pot avea aceeași soartă, a fugit din Afghanistan, și-a făcut un pașaport fals pakistanez și a ajuns în Danemarca pur întâmplător, după ore în șir petrecute înghesuită într-un camion de marfă, care ar fi trebuit să o ducă în Marea Britanie.

Ce a avut Nadia la acel moment a fost doar speranța. S-a agățat de ea cum a putut, crezând tot timpul că mai devreme sau mai târziu va fi bine și pentru ea. Și a a fost.

Iar apoi, când a avut totul – una dintre cele mai bine plătite jucătoare din lume, admisă la o facultate de medicină – a încercat să dea înapoi lumii. ,,Știu ce înseamnă să ajuți o persoană atunci când nu mai are nicio speranță. Nu uit niciodată lucrul ăsta.”

Nadia a trăit nemaiavând aproape nimic. De aceea, i-a fost mai ușor să pună lucrurile în perspectivă atunci când a avut aproape totul. A înțeles cât de important e să fii recunoscător pentru ce ai, dar și cât de important e să continui să te bucuri, oricâte ar arunca viața înspre tine: ,,Fie îți spui: ‘Oh, viața mea e îngrozitoare!’. Fie poți să fii recunoscător că trăiești într-o societate în care poți să stai în casă, ai ce să mănânci și ai un acoperiș deasupra capului. Iar dacă te îmbolnăvești, e cineva care să aibă grijă de tine. Este în mâinile tale cum alegi să-ți trăiești viața. Eu am speranțe și vise. Nu știu când vom reveni la normal și nu prea mă interesează, pentru că eu oricum îmi trăiesc viața. Profit la maxim. Și fac tot posibilul să am azi o zi mai bună decât a fost ieri.”

Andreea Giuclea: Titlul lui Liverpool

E povestea pentru care mi-am dorit cel mai mult să se reia sportul și care mi-a adus cea mai multă bucurie după ce s-a reluat: să văd Liverpool câștigând titlul în Premier League, după o așteptare de 30 de ani + trei luni. Dar dincolo de victoria în sine, care a însemnat cu siguranță mult, mi s-a părut că felul atipic în care a fost obținută, trăită și sărbătorită a fost emblematic pentru un an în care, deși n-am putut fi alături fizic unii de alții, emoțiile, durerile și bucuriile pe care le-am împărtășit ne-au adus, într-un fel, mai aproape.

Am simțit asta când m-am trezit urmărindu-le ședințele de yoga pe Zoom din lockdown, în care Klopp le spunea tuturor bună dimineața, își cântau la mulți ani și râdeau de frezele tot mai scăpate de sub control. Sau când le-am urmărit pe Instagram primul antrenament și gazonul verde-strălucitor și zâmbetele lor pline mi-au readus niște speranță. Sau când i-am văzut îngenunchind înaintea meciurilor, în semn de susținere a mișcării Black Lives Matter, sau purtând banderole negre pentru toate victimile acestei pandemii.

Când i-am văzut însă ridicând trofeul într-o arenă goală, cu artificii colorând cerul parcă pentru nimeni, mi-a fost greu să mă împac cu faptul că o echipă cu o relație atât de frumoasă cu fanii nu poate sărbători un astfel de moment cu ei. Dar faptul că a venit așa, cu asterisc, face momentul ăsta parcă mai palpabil, mai ancorat în ce trăim. N-a fost ideal, n-a fost cum trebuia să fie, n-a fost cum își imaginau și așteptau atâția fani. Dar nimic anul ăsta n-a fost ideal pentru nimeni, și nu putem decât să luăm lucrurile așa cum vin și să ne bucurăm cât și cum putem de ele.

Ciprian Rus: Singurătatea lui Leo Messi

Deși adâncul hăului nu putea fi nicidecum intuit – iar acel 2-8 din sfertul de finală al Champions League cu Bayern nu ne dă întreaga dimensiune a situației! – decăderea Barcelonei, deja anticipată de „precedentul” Liverpool și de alte detalii de acest fel, nu e genul de „moment” care să-i poată fi pus în cârcă unui 2020 care are, oricum, destule păcate. Echipa iconică a începutului de secol XXI, cea care ne-a dat cea mai recentă definiție a frumuseții fotbalului, a ajuns, în acest final de an, de nerecunoscut: o trupă de pluton care și-a pierdut nu doar grandoarea și apetența pentru rezultate, ci și detaliul la care ținuse cel mai mult în cei peste 100 de ani de istorie: stilul.

Au trecut, înaintea Barcelonei, prin perioade similare, toate marile trupe din istoria fotbalului. „Marele Milan” din anii ’80-’90 n-a mai ajuns nici azi la gloria de odinioară. Dar decăderea Barcelonei – rotundă, totală, împrumutând ceva din voluptatea a liniilor lui Gaudi de pe Passeig de Gracia – e cu atât mai dramatică cu cât trage după sine, și nu invers, cum s-a mai întâmplat, decăderea celui mai mare fotbalist al epocii contemporane, Leo Messi.

Multă vreme, genialitatea lui Messi a reușit să mascheze falimentul instituțional, sportiv și identitar al Barcelonei sub mandatul lui Josep Maria Bartomeu. Tot mai vocal în ultima vreme, Leo Messi a cerut un singur lucru în schimbul continuării pe „Camp Nou”: un proiect sportiv câștigător. O viziune și un lot care să-l ajute să exceleze pentru menținerea în topul european a clubului „blau-grana”.

În vară, după înfrângerea dureroasă cu Bayern, sătul de minciuni, sătul să mai gireze mediocritatea de pe banca tehnică și incompetența din birourile Juntei Directive, rămas tot mai stingher după „epurarea” vestiarului de ultimii oameni cu care se înțelegea în viața personală și de pe teren – alungarea lui Luis Suarez, actual lider și golgheter în LaLiga cu Atletico, a fost, cu siguranță, picătura care a umplut paharul – Leo Messi a cerut, într-un gest de uluitoare umanitate, să fie lăsat să plece. I se promisese că e singurul care poate decide pentru el. N-a fost lăsat, pur și simplu: s-a invocat că nu notificase clubul la timp, deși sezonul se prelungise din pricina pandemiei…

Cifrele vorbesc de la sine despre marea însingurare pe care o trăiește Leo Messi în acest umilitor sezon al său la Barcelona: deși a dat cele mai multe pase convertibile în gol din tot campionatul, nu are nici măcar o pasă de gol la activ după 13 meciuri jucate! El, care sezonul trecut bătuse recordul de pase de gol într-un campionat în marile ligi europene, peste 20. Fără Villa, fără Neymar, fără Suarez, fără un transfer serios pe postul de număr „9” după expulzarea prietenului „Luisito”, Messi s-a zbătut tot anul ca peștele pe uscat.

E o imagine care zice totul despre însingurarea lui Leo. Căpitanul Barcei stă într-un colț, lângă punctul de corner, privind spre tribunele dezolant de goale de pe „Camp Nou”. În cel mai greu și însingurat an al carierei sale, blestematul an 2020, Messi nu i-a putut avea alături nici pe fanii catalani: „Barcelonely”.

La foto es de David Ramos (Getty Images). pic.twitter.com/ovPOHAYrfO

— Sphera Sports (@SpheraSports) December 17, 2020