De-a lungul campionatului european, Franța a crescut constant. După ce aproape a remizat cu noi, a ajuns să calce ca pe-o găină Islanda și, iată, a eliminat pe drept Germania.
După faza grupelor, Franța a terminat rodajul. Nu au fost pe teren doar sclipitorul Griezmann, talentatul Payet și puternicul Pogba. De pildă, Lloris – și nu Neuer sau Buffon – a fost cel mai bun portar al turneului. Germanul i-a avut în față pe Höwedes și (cu excepția acestei ultime partide) pe Hummels; italianul, pe Bonucci, Barzagli și Chiellini. Păi, să fiu iertat, înaintea lui Lloris au stat, în primele meciuri, doi centrali de valoare medie – Koscielny și Adel Rami –, apoi în locul ultimului a apărut debutantul Umtiti, care a greșit la ambele goluri ale Islandei. Puțini au remarcat, de pildă, jocul dens al lui Matuidi, de câteva meciuri încoace fantastic la centrul terenului.
Dar meciul l-au pierdut în primul rând germanii. Am citit mesajul pe care Schweinsteiger l-a trimis suporterilor. În el spunea că le-ar fi trebuit și un pic de noroc. Eu zic că dacă aveau un al doilea vârf de atac valoros și valid, puteau să aibă și mult ghinion că tot ar fi câștigat trofeul. La germani, omul de gol a fost mereu o instituție la fel de importantă ca poliția sau fabrica de mașini. Fără el nu se poate.
Vorbim de o națiune care a oferit, de-a lungul vremii, atacanți de geniu: de la Gerd Müller la Jürgen Klinsmann, de la Rummenigge la Klose, de la Uwe Seeler la Hrubesch ori Rudi Völler. Această absență e unică în istoria lor, este la fel de straniu ca și cum, brusc, în atacul Portugaliei ar apărea peste noapte un excelent “număr 9”.
Dacă timpul vă permite, consultați statistica. În semifinală, nemții i-au condus pe francezi la aproape toate capitolele: posesie (65% la 35%), pase reușite, recuperări, kilometri alergați și kilometri asfaltați, pase reușite – aici, au mai mult de dublu decât adversarii -, producția de sfeclă la hectar, număr de foraibăre pe cap de locuitor. Fără un vârf de atac autentic, degeaba: nu au reușit să marcheze. E ca și cum ai vrea să dobori poarta unei cetăți nu cu un berbec, ci cu milioane de săgeți.
Dacă vreți puțină istorie contrafactuală – și cât de tentantă este ea pentru acest turneu final, începând cu ipoteza că, dacă România învingea Albania, era posibil ca portughezii să fi plecat după faza grupelor acasă -, imaginați-vă că acele 28 de centrări înalte din meciul de joi s-ar fi îndreptat către un Mario Gomez valid, în locul unui Thomas Müller care n-a înscris niciodată la un turneu final de campionat european, ori a unui Götze care are un cu totul alt profil de mijlocaș, ori a unui Podolski care avea la fel de multe șanse să marcheze și dacă rămânea acasă.
A fost eroarea fundamentală a lui Löw că nu a încercat demult să pregătească echipa pentru un astfel de meci, fără vârf de careu. Ori poate că greșeala nemților a fost atât că, la un moment dat în istoria lor, s-au oprit din a naturaliza polonezi. Cu Lewandowski lângă sau în locul lui Gomez, nu i-ar fi bătut nimeni, niciodată.
Până la urmă, semifinala Franța – Germania a fost o mică reprezentare a Europei unite: nemții muncesc, francezii profită, iar esticii, după cum vedeți, își dau cu părerea.
Articol preluat de pe blogul autorului, adriangeorgescu.ro
