Cum putem readuce copiii pe terenurile de sport? Sau care sunt cele 5 tipologii ale profesorilor de Educație Fizică și cum ajungem la ei

„Balint, zici că ești avion irakian doborât la sol”, mi-a zis într-o zi profu’ de Educație Fizică din liceu, în timp ce îmi admira Cumpăna pe care o executam punând foarte, foarte mult suflet. M-am prăbușit instant în hohote de râs; știam foarte clar că, oricât de bun mă credeam la baschet sau handbal, eram lipsit de orice urmă de eleganță când venea vorba de gimnastică. Știam eu, știa și profu’ și ne amuzam constant pe chestia asta.

Dar niciodată nu aș fi lipsit de bună voie de la orele de sport, ba făceam ore suplimentare chiar și în timpul orelor de mate, fizică, chimie sau română. De multe ori când chiuleam mergeam și dădeam la coș sau la poartă cu complicitatea tacită a profilor de Educație Fizică. Care ne mai dădeau și câte o minge.

Mare parte din pasiunea pentru sport îmi vine de la profesorii cu care am lucrat și tocmai de aceea știu că nicio discuție serioasă despre relansarea sportului românesc nu poate avea loc fără să-i includă și pe aceștia. Sunt oameni care, prin ceea ce fac, îi inspiră pe copii să facă sport sau, din contră, îi îndepărtează pentru o lungă vreme de orice înseamnă mișcare.

În ultimele luni, ne-am uitat cu mare atenție la profesorii de Educație Fizică din România, am muncit pentru a înțelege cât mai bine cine sunt și cum sunt ei astăzi. Intuiam că nu sunt toți la fel, că nu este vorba nici pe departe despre un grup omogen, profesorii putând fi chiar foarte diferiți unul de celălalt.

Nu ne-am înșelat, am identificat cinci mari tipologii.

Profesorii „blazați”, cei care așteaptă cu nerăbdare pensia – ca cel mai bun lucru care poate să li se mai întâmple. Nimic nu (mai) este cum trebuie, simt că nu merită să se mai implice cu nimic. Le aruncă o minge copiilor să facă ce vor cu ea până trece ora.

Profesorii „Fac ceea mi se cere” sunt profesori pe care viața i-a adus cumva în meseria aceasta, dar nu au neapărat o mare pasiune pentru ea. Sunt aici, sunt dispuși să își facă treaba, dar cineva trebuie să le spună care este această treabă pe care o au de făcut. Pentru ei este esențială poziția Ministerului Educației Naționale, a Inspectoratelor Școlare, a Direcțiunii Școlii.

Profesorii „Dacă aș avea” sunt deschiși la nou în aceeași măsura în care cred și în exercițiile și metodele clasice, tradiționale, dar se simt blocați de lipsa resurselor. „Aș face, dar dați-mi și mie măcar niște saltele sau mingi”. Vor să facă, dar trebuie să vrea și alții și să li se ofere măcar niște condiții minime.

Profesorii „de școală veche” sunt profesori care iubesc sportul, mișcarea, viața activă. Au devenit profesori de Educație Fizică pentru că ei cred în sport și în impactul pozitiv pe care acesta îl poate avea în viața elevilor. Organizează drumeții, competiții, evenimente de mai mare sau mai mică anvergură. Au metodă și știu meserie – pentru că au învățat-o cât se poate de serios.
În același timp, de multe ori au dificultăți în a lucra cu copiii din ziua de azi, care nu mai sunt cum erau copiii odată și nu mai răspund cum trebuie la ceea ce se face la ora de Educație Fizică. Iubesc sportul, dar nu prea înteleg noile generații de copii crescuți mai mult în fața televizoarelor și a calculatoarelor.

Profesorii „de școală nouă” sunt cei care caută să aducă la clasă în continuu metodele și soluțiile cele mai noi. Chiar dacă pot devia de multe ori de la programa școlară și de la lucrurile clasice, pentru a se conecta cât mai bine cu elevii de azi, își asumă riscuri și încearcă diferite lucruri noi. Caută să se familiarizeze cu inovațiile în domeniu și sunt dispuși să le aplice la clasă cu elevii lor.

Avem o singură denumire, Profesor de Educație Fizică, și cinci tipologii foarte diferite de care ar trebui să țină cont orice program de dezvoltare a sportului juvenil. Pentru că profesorii de sport, cei de care depinde de multe ori apropierea copiilor de un sport sau altul, nu au nici pe departe aceleași interese, nu răspund la fel la diferitele acțiuni sau materiale cu care trebuie să lucreze.

Ceea ce poate funcționa impecabil cu un grup de profesori ar putea să fie un eșec total cu profesorii dintr-un alt grup.

Un program menit să inspire profesorii să descopere lucruri noi nu va prinde în grupul profesorilor care sunt pasivi și așteaptă să li se spună ce să facă. Lor le trebuie soluții la cheie, de aplicat mot-à-mot.

Soluția – când vorbim despre inițiativele care își propun să readucă copiii pe terenurile de sport – este dezvoltarea unor programe care să vizeze fie un grup, fie alt grup de profesori sau, dacă resursele disponibile o permit, dezvoltarea programelor pe o serie de piloni diferiți, fiecare pilon adresându-se unui grup de profesori.

**

Lorand (Boți) Balint este Managing Director al Publicis Sport & Entertainment Romania. Până de curând, a lucrat, cu destul succes, la imaginea handbalului românesc. Textul publicat mai sus face parte din seria „Cum se face sportul bine”, serie pe care Lead – alături de o mână de invitați specializați în comunicare, sociologie, branding sau politici publice – o așază spre dezbatere. Scopul îl intuiești: vrem să aflăm cum putem face sportul bine; cum putem să-l însănătoșim, cum îl putem înșuruba mai bine în societatea de azi.

În căutarea răspunsurilor, atacăm câteva teme esențiale din sportul românesc de azi: sportul și nevoia de performanță, sportul și nevoia de finanțare, sportul și rolul său comunitar. Pornind de aici, Lead va publica o serie de articole, opinii și interviuri care să ne arate exact asta – „Cum se face sportul bine”.

Imagine: captură din filmul „McFarland, USA”