Cât cântărește cea mai muncită medalie. Drumul Anei-Maria Popescu spre podiumul olimpic de la Tokyo

A urcat pe podium cu un salt, a făcut o plecăciune, a ridicat pumnii strânși spre cer. Și-a pus medalia la gât singură – cum e procedura la ediția olimpică desfășurată în pandemie –, a zâmbit din spatele măștii. Apoi a făcut cu ochiul spre cer, unde i se duce privirea de fiecare dată când e pe podium, de unde se simte mai aproape de tatăl ei, de la care a primit un sfat atât de prețios în ultimul an: „Ai răbdare, că o să se întâmple”.

Ana-Maria Popescu s-a bucurat ca un copil – pe care îl invocă des prin personajul cărții ei pentru copii, Brânzica – pentru medalia de argint de la Tokyo, deși alții ar fi rămas cu gândul la tușa care a despărțit-o de cea de aur. Poate o versiune mai tânără a ei ar fi făcut la fel, dar sportiva de 36 de ani știe foarte bine cât de mult valorează medalia pe care o ține acum la piept. Cât de importantă e, în primul rând, pentru ea și munca ei enormă – din întreaga carieră, dar mai ales din ultimul an –, dar și pentru un sistem sportiv românesc care nu are garanția că poate repeta astfel de perfomanțe și care se bazează în continuare pe talente individuale, nu pe investiții și construcții sustenabile.

„Am 37 de ani, mă dor toate, m-am chinuit, e cea mai muncită și mai chinuită medalie din toată cariera mea, așa că nu-mi pasă de aurul care este la gâtul lui Sun. Îmi pasă de bucățica asta de metal pe care mi-am dorit-o pentru mine. Și o am, și asta e cel mai important. Și dacă la Beijing n-am avut maturitatea necesară să mă bucur de acea medalie, acum sunt foarte mulțumită de ce-am reușit să fac. Și e maxim din ce puteam să fac, la ce pregătire am avut, la ce chin și la cât contează sportul în România, trebuie s-o spunem și pe asta. A fost minunat ce-am reușit să fac astăzi”, a spus după finală, pentru TVR.

**

Cea mai importantă medalie e mereu următoarea, spune des spadasina. Nu are preferate sau ierarhii. Știe ce-a însemnat fiecare și ce lecții i-au adus; cine era în momentul în care le-a câștigat (sau le-a pierdut, cum s-a întâmplat în 2012 la Londra) și cum a evoluat de atunci. Pentru că asta e cheia performanțelor ei minunate, și a oricărei experiențe trăită cu sens: evoluția, progresul, schimbarea. Dacă Beijing a marcat transformarea dintr-o sportivă talentată într-o una muncitoare, uneori până la extrem, dacă Londra i-a arătat cum să gestioneze presiunea, iar Rio cum să se bucure de scrimă, Tokyo i-a arătat până unde-și poate împinge limitele; mai ales pe cele ale durerii și răbdării.

Așa că nici a treia ei medalie olimpică, cucerită la 13 ani de la prima, nu va fi cea mai importantă. Dar e cu siguranță cea mai muncită.

Pentru că în urmă cu un an, era în cârje, după o operație la genunchiul drept, și reînvăța să meargă.

Pentru că în decembrie încerca să fandeze după șase luni de pauză și găsea putere să continue într-un citat inspirațional de pe pereții sălii de scrimă din Ghencea: „Durerea este nimic în comparație cu ceea ce simți atunci când renunți”.

Pentru că la începutul acestui an, era din nou pe planșă, și nu-i era deloc ușor. Ofta, transpira, se enerva pe tot ce nu putea încă să facă. Nu avea viteză, nu simțea ritmul deplasării, o strângea costumul, pe care nu-l mai purtase de nouă luni, o durea spatele și nu avea încă încredere că genunchiul va rezista.

„Nu mai pot, am obosit”, șoptea între asalturi. „Pauză, că mor”. „Lăsați-mă două minute”. „Așa greu era costumul ăsta de scrimă și înainte?”

Lua pauze, se hidrata, dar nu renunța. Când auzea: „Gata? În gardă! Porniți!”, era din nou pe planșă.

„Pot să schimb ritmul din încet în foarte încet.”

„E normal, ai răbdare”, îi spunea antrenorul de atunci, Mihai Popa. „Știam că o să fie grea perioada asta, când încă obosești.”

„Și cât mai durează perioada asta?”

„Depinde doar de tine.”

**

În martie 2020, când a început pandemia, simțea că e pe val.  Avusese un start de sezon excepțional, câștigase două medalii de aur și una de argint la Cupele Mondiale și era pe locul 1 în clasamentul mondial. Avea dureri la genunchiul drept de ceva timp, dar dacă Jocurile Olimpice nu s-ar fi amânat, nu s-ar fi operat. Ar fi dus durerile cu ea, cu câte o infiltrație, un tratament, cu antrenamente fragmentate de ședințe de recuperare.

În mai 2020, după ce-a înțeles că pandemia nu va dispărea în câteva luni, că Jocurile nu vor avea loc cum erau programate, că nu va avea competiții prea curând, s-a operat și a luat-o de la zero: a reînvățat să meargă, a muncit ore în șir în sala de forță să-și reconstruiască musculatura, apoi reflexele și rezistența. Mai avusese probleme de sănătate – la încheietura mâinii, la gleznă –, dar era prima intervenție chirurgicală din carieră. Nu simțise niciodată că e atât de jos, că îi e atât de greu să revină.

Dar la finalul antrenamentului din ianuarie, după ce-a învins oboseala, lamentările și grija pentru cum va reacționa genunchiul, a plecat din sală zâmbind. Fusese greu, trăsese de ea, își împinsese limitele, dar era fericită. Nu se simțea încrâncenată, ca după alte reveniri, când voia să arate toată scrima din prima. Simțea că are timp până în iulie, că nu trebuie să grăbească lucrurile, ci să aibă răbdare – arma cea mai importantă a spadasinului.

„Aici e bucuria mea cea mai mare”, spunea atunci, „că nu mă frustrează acest lucru, știu că pot să cresc de la zi la zi. Sunt atât de jos încât de aici pot doar să cresc; adică mai jos de mine e pământul”, spunea atunci.

Zâmbea și pentru că îi fusese dor de scrimă, pe care o iubește ca-n ziua în care a intrat prima oară în sala din Ghencea și i-a spus tatălui ei că acolo i-e locul, printre copiii în costume albe. După trei luni de antrenamente în casă, în care a tras la un manechin improvizat de soțul ei, după săptămâni de mers în cârje și după altele de pregătire fizică chinuitoare, se bucura să fie din nou pe planșă. „De asta cred că sunt atât de relaxată, mă bucur că uite, pot să fiu încă aici.”

**

Ana e precum o pasăre Phoenix, spunea, într-o intervenție la TVR, Loredana Dinu, parte din echipa care a câștigat aurul olimpic în 2016 la Rio. „De fiecare dată când a avut o pauza a revenit mai puternică. Nu avea nevoie să-și demonstreze valoarea, dar, pentru ea, să-și pună niște obiective înalte cred că e un stil de viață.”

„Cred că am un izvor nesecat de motivație în interiorul meu”, e felul cum explică și Ana-Maria puterea de a o lua din nou și din nou de la capăt. Dar și faptul că nu poate încă să-și imagineze viața fără scrimă. „Mie încă-mi place să mă joc, pentru mine scrima e o joacă. Și vreau să văd cât pot. Adică, ok, limitele știm bine cu toții că ni le punem singuri. Vreau să văd: pot să împing limitele astea mai departe? Pot să revin de fiecare dată?”

Era pregătită să muncească ca să-și răspundă încă o dată la provocarea asta, dar pentru asta avea nevoie de borne prin care să-și evalueze progresul. E ceea ce i-a lipsit anul ăsta, pe care l-a început fără să știe când – și dacă – va participa la vreo competiție până la Tokyo. A fost prima oară când s-a întrebat pentru ce muncește, și prima oară când a simțit neîncredere în pașii pe care-i face, în lipsa competițiilor de verificare. „Sunt obișnuită să muncesc o perioadă, la finalul căreia să-mi evaluez munca. Și asta mi-a lipsit teribil.”

În februarie, a primit câteva răspunsuri – la un cantonament în Ungaria și la o primă competiție, tot în Ungaria, unde a pierdut în turul doi. A urmat campionatul național, pe care l-a câștigat, și Cupa Mondială din Kazan, singura din circuitul internațional, unde a pierdut în primul tur. S-a întors de fiecare dată în sala de antrenament cu indicii despre ce mai are de pus la punct. Cu doar trei luni înainte de Jocuri, a simțit că are nevoie de o schimbare de antrenor. A început să lucreze cu Radu Podeanu, fiul lui Dan Podeanu, care i-a fost alături pe tot parcursul carierei, de la 13 ani, când le-a propus părinților să o lase să se mute la Centrul Olimpic de la Craiova. „Dacă n-ar fi fost dânsul, cu siguranță toate medaliile nu existau.”

Cu ultima parte a pregătirii ghidată chiar de domnul Podeanu, a mai avut un prag psihologic important de depășit, un cantonament în bulă de 14 zile de la Izvorani înainte de plecarea spre Tokyo, unde a simțit că a ajuns din nou la nivelul ei bun.

Singura campioană olimpică din delegația României și lidera clasamentului mondial de scrimă, a plecat spre Tokyo știind că există așteptarea de a termina concursul pe cea mai înaltă treaptă, dar și că scrima e un sport care depinde de cele mai mici detalii – cum s-a și întâmplat în finală –, de forma din ziua concursului și de cum gestionezi presiunea, iar ea trecuse deja prin toate astea. Știa mai ales prin ce-a trecut ca să fie acolo, în sala Makuhari Messe, în fața atâtor scaune goale. Își dorea o medalie – pentru că deși i-e greu să accepte, e foarte posibil să fie ultimele ei Jocuri Olimpice –, dar mai ales să termine cu „conștiința împăcată că am făcut tot ce ține de mine ca să reușesc”.

E ce spun toți sportivii, dar în fericirea Anei de pe podium, în declarațiile ei dulci-amare de după finală, în senzația de ușurare de pe umerii ei s-a văzut cum arată cu adevărat împăcarea asta, care face să nu mai conteze culoarea metalului; pentru că lupta adevărată, interioară, s-a dat înainte de-a urca pe planșă.

Foto: Cristian Nistor/COSR