Adio și câteva cuvinte: Alex Mitriță și „generația neînțeleșilor”

În deceniul 9 al secolului trecut, simplul fapt că ajungeai să joci într-un campionat exotic – iar exotic nu însemna neapărat o distanță foarte mare de epicentrul reprezentat de nucleul ligilor din Vest – implica de la sine „retragerea” din echipa națională a României. Fără scrisori de adio, fără dramolete, fără alte justificări. Nu stăteau nea Imi Ienei sau Puiu Iordănescu să tragă de parabolica de pe acoperișul vilei ca să prindă posturile din Asia sau din Golf, să vadă ce fac eventualii noștri internaționali ajunși pe-acolo, când erau pline La Liga, Serie A sau Bundesliga de români, titulari indiscutabili!

În 2025, anunțul retragerii de la Națională a lui Alexandru Mitriță, jucător cu 26 de meciuri, 4 goluri și niciun turneu final bifat în sub „tricolor”, e „breaking news”. Iar asta este simptomatic pentru starea fotbalului românesc, care, de niște ani deja, trage de jucători care nu și-au găsit loc în primele șapte, opt ligi ale Europei. Ajuns, după un sezon bun la Craiova, tocmai în China, de unde selecționerul Mircea Lucescu l-a chemat recent doar ca să dea la număr la miuțele de antrenament și ca să-și reamintească faptul că nu face ambele faze la nivel de top, Alex ne trimite o scrisoare de adio de la Zhejiang în care spune că distanța foarte mare față de Europa îl obligă să prioritizeze angajamentele personale în detrimentul reprezentării țării.

Paradoxal, într-un moment în care „distanța” față de Europa fotbalistică nu mai e nicidecum un impediment pentru prezența la Națională, tocmai drumul lung bătut spre București de extrema olteană a fost argumentul controverselor legate de ultima sa convocare. Voci competente din anturajul jucătorului, foști internaționali români, au deplâns lipsa de empatie a selecționerului față de un jucător venit tocmai din China. De când a devenit, însă, numărul de kilometri parcurși de la echipa de club până în cantonamentul de la Mogoșoaia criteriu de titularizare la naționala României?! Căci, în cazul ăsta, Daniel Bîrligea, Darius Olaru sau Nicușor Bancu n-ar prinde nici măcar banca de rezerve. 

Evident, în cazul lui Mitriță, „distanța” nu e un dat, ci o alegere. Tot anturajul fotbalistului ne sugerează că răceala lui Mircea Lucescu a fost un catalizator pentru opțiunea China: „Dacă tot nu joacă la Națională…”. La 30 de ani, tată de familie, Alex Mitriță nu mai e demult un copil, dar anturajul – și, mai ales, lipsa abordării critice a acestuia – face victime nu doar la vârste fragede. Mai mult: încurajează un soi de victimism în lipsa căruia destinul celor mai talentați jucători români de după anul 2000 riscă să rămână fără pic de substanță. Cu privirea sa mereu candidă – decizia de luni doar întărește senzația asta! – Alex Mitriță e cât se poate de reprezentativ pentru „generația neînțeleșilor” din fotbalul nostru recent. În loc ca cei din jurul lor să încerce să-i țină în realitate, apropiații, foști mari fotbaliști, analiști și oameni de fotbal, le caută mereu scuze. Or scuza cu alegerea Chinei e pe măsura enormității țării în care joacă, de azi exclusiv, Alex Mitriță.

Până la 30 de ani, extrema stângă a jucat cel mai sus în Serie B italiană, în Major League Soccer din SUA și în prima ligă din Grecia. În Italia nu a reușit pasul spre prima ligă, în Grecia a avut un sezon modest sub conducerea fiului selecționerului de acum. În SUA, însă, a jucat bine timp de un sezon și jumătate. Să trăiești la New York, să faci ce-ți place și să mai și câștigi 1 milion de dolari pe an poate fi visul oricărui tânăr! Chit că MLS-ul nu e cea mai tare ligă din lume, echipa lui Mitriță făcea parte din puternicul City Group, iar evoluțiile de acolo îl puteau oricând propulsa la un club bun din Europa.

Numai că, în loc să ajungă în Vest, Mitriță a ajuns, în 2020, în Arabia Saudită, la Al-Ahli. Plecarea din MLS, în timpul pandemiei, motivată de probleme personale, trebuie să le fi cerut un serios efort de empatie șefilor de la New York City, căci Alex era influent în jocul echipei și ca titular, și ca rezervă. Tocmai ce marcase două duble consecutive și cel mai rapid gol din istoria clubului când a venit anunțul plecării sale. „Din cauza circumstanțelor personale în perioada pandemiei, am simțit că cea mai bună mișcare pentru toată lumea ar fi împrumutul său. E un jucător în care credem și care ne-a ajutat să câștigăm meciuri în ultimele 18 luni. Nu știm cât timp vor dura aceste restricții de circulație, așa că, dintr-o perspectivă umană, am vrut să îi respectăm dorința de a fi mai aproape de familie”. Restricțiile impuse de pandemie o forțaseră pe soția lui Mitriță să revină în România. Cei doi așteptau un copil, astfel că fotbalistul a dorit să-și poată vedea soția mai des, explicau, atunci, americanii.

Cu siguranță, Alex Mitriță nu era singurul fotbalist din SUA cu probleme personale. Că ele n-au putut fi rezolvate nici cu sprijinul unei instituții precum NY City, nici cu un buget anual de 1 milion de dolari e, încă o dată, paradigmatic pentru felul în care sunt consiliați jucătorii noștri de fotbal. Sunt prea multe „probleme personale” în CV-ul extern al fotbaliștilor români ca să nu fie, și asta, o problemă de sistem căreia nu i-am dat de cap la zeci de ani după retragerea „Generației de Aur”. La fel ca decizia de acum, și decizia de atunci a lui Alex – problema „distanței” e, iată, recursivă – pot fi înțelese uman, chiar dacă viața de mare performer implică, ni se spune prin cărțile și podcast-urile motivaționale, multe sacrificii.

Din păcate pentru Alex, niciunul dintre cluburile la care a evoluat ulterior nu a crezut în el suficient de mult ca să îl cumpere definitiv de la NY City, și nici City nu și l-a mai dorit. Nici măcar PAOK-ul lui Răzvan Lucescu. Cariera lui s-a relansat doar după reîntoarcerea în țară, la Craiova. Nu suficient ca să fie titular indiscutabil în fața lui Florinel Coman sau Valentin Mihăilă la Națională, nu suficient pentru a prinde un transfer bun în Occident la banii pe care îi oferă chinezii de la Zhejiang. În China, Alex are cifre excelente după 11 meciuri jucate. Și totuși, Europa, cum bine spune Mitriță însuși, e foarte departe…

Pierde cu adevărat Naționala după retragerea lui Alex Mitriță? Răspunsul pe care ni-l sugerează alegerile lui Mircea Lucescu este că nu. În fapt, postul de extremă stânga este unul dintre cele mai bine acoperite în lotul „tricolor”. Și totuși, rapid, imprevizibil, curajos, Alexandru Mitriță e orice, dar nu un jucător care să lase indiferent iubitorul de fotbal. Și atunci, retragerea sa – împreună cu rezervele formulate recent de Mircea Lucescu – provoacă, din nou, o discuție despre ADN-ul Naționalei noastre. Ar trebui construită identitatea Naționalei noastre în jurul unor astfel de jucători creativi, dar imprevizibili – cu bune și cu rele – pentru a trece la nivelul următor? Sau forțăm pe rigoarea tactică, ale cărei limitări ne-au frustrat pe vremea lui Victor Pițurcă și în ultimul mandat al lui Anghel Iordănescu? E posibil un „compromis”, ca să nu rămânem cu regrete – ca în cazul Lucian Sânmărtean?

Cu toate necunoscutele și particularitățile ei pline de culoare și de exotism – din Italia până în Grecia, din SUA până în China, din Arabia până în Oltenia, „eterna Terra Nova” – cariera lui Alex Mitriță e mai semnificativă pentru starea fotbalului nostru decât am putea crede în cazul unui jucător care n-are niciun titlu național în palmares și nici influența altor colegi de generație la Națională. E ceva în fragilitatea opțiunilor sale – și ale colegilor săi – care ne privește pe toți, de la ultimul chibiț până la marele Mircea Lucescu. Dacă într-adevăr nu are stofă de jucător de meciuri mari, atunci și Naționala, și Alex au pierdut aiurea niște ani. Dacă calitățile lui n-au fost suficient puse în valoare în tot acest timp, nu e doar vina jucătorului. Iar dacă, de fapt, naționala României și, în sens mai larg, fotbalul românesc nu are o direcție clară – etică, estetică, pragmatică – atunci Alex și compania sunt, pe bună dreptate, „generația neînțeleasă”. În lipsa unei dezbateri serioase și a asumării unei direcții clare, și zbaterile unora ca Mitriță, și know-how-ul solid al lui Mircea Lucescu vor fi în zadar. Iar rezultatele Naționalei – îndepărtate precum America sau China, cele două borne extreme ale extremei Alex Mitriță.