Interviu | Andrija Stipanovic, U-BT Cluj-Napoca: „Sezonul ăsta, și atmosfera din vestiar, și cea din teren, și cea din tribune sunt atât de bune încât tot ce avem de făcut e să trăim momentul”
Ciprian Rus 12 martie 2024„U-BT nu mai are nevoie să se vândă în străinătate. Rezultatele și tot ce s-a construit aici vorbesc de-acum de la sine” – Andrija Stipanovic
Fotografii: U-BT Cluj-Napoca
După 1990, când România și-a deschis granițele, dar mai cu seamă în ultimii 15 ani, după intrarea în Uniunea Europeană, sportul românesc a atras numeroși sportivi străini. Totuși, puțini dintre ei au lăsat o marcă personală și un exemplu de urmat pentru tinerii noștri din teren și din tribune, în ciuda bugetelor competitive ale câtorva dintre echipele noastre.
Dintre toate sporturile, baschetul ne-a oferit, parcă, cele mai frumoase povești de acest gen. Istoria de succes a lui U-BT din ultimii ani nu ar fi fost aceeași fără aportul unor străini de mare calitate profesională și umană, căci în proiectul de la Cluj asta contează hotărâtor în momentul ofertării jucătorilor. Despre „Petrică” Richard, favoritul tribunelor, care a devenit cetățean român și apără culorile Naționalei României, am mai vorbit. Dar un alt străin este, în egală măsură, sufletul vestiarului din BT Arena: Andrija Stipanovic.
Stipe, cum îl alintă colegii și fanii pe „centrul” de 2,09 metri, e un personaj cu totul și cu totul aparte. Familist, lider înnăscut, cu mentalitate de învingător, generos cu cei din jur și fără frică în duelurile cu cei mai duri adversari, Andrija întruchipează mai bine ca oricine portretul-robot al jucătorului pe care îl caută, în fiecare intersezon, oficialii de la Cluj pentru a duce cât mai departe – și cât mai repede – proiectul U-BT. Din 2020 la Cluj, Onest și asumat, Stipe îngroapă meci de meci, sub un munte de energie, orice mică imperfecțiune din jocul său. Iar zâmbetul său molipsitor luminează banca tehnică, sau după caz, reacțiile lui o motivează – la fiecare „timeout” cerut de antrenorul Mihai Silvășan.
Mai are o calitate Andrija: e teribil de sincer. În epoca stereotipizării totale a sportului, dialogul cu Stipe e o delectare. Omul mare și amuzant al lui U-BT spune ce gândește și lasă, complice, întredeschisă ușa vestiarului cu campioni al Clujului.
Andrija Stipanovic a depășit, de curând, borna a 1.000 de puncte înscrise pentru campioana României.
Andrija, e aproape o obișnuință în baschetul european ca jucătorii să petreacă un sezon la un club, un sezon la altul. Tu ești un jucător atipic (și) din acest punct de vedere. De ce? Și cum se face că te-ai atașat atât de mult de proiectul de la Cluj încât ai devenit cel mai vechi jucător de la U-BT?
Eu mereu am petrecut mai mult timp la cluburile unde m-am simțit bine. De exemplu, am stat 3 ani la Olimpija Ljubljana înainte să vin la Cluj. Voi fi foarte sincer și-ți voi spune că nu mă așteptam să fie atât de bine aici. Așteptările mele nu erau prea mari la început. Nu zic asta în sens depreciativ față de baschetul românesc, dar mă simțeam un jucător valoros și, normal, visam să urc cât mai sus în carieră. S-a întâmplat să am un sezon foarte prost la Olimpija, iar agentul meu mi-a spus despre Dusko Vujovcevic, care pe atunci era implicat la Cluj. Mi-a spus despre „U”-BT și mi-a transmis că sunt dorit de ei. Am semnat, și de atunci mă simt absolut minunat aici! Nu simt că sunt de 4 ani aici, simt că sunt aici de-o viață.
Totul aici e minunat, începând de la oameni – Branko, Silvă, Mircea, ceilalți din club… Sunt la Cluj de 4 ani și am perspectiva creșterii acestui club. Și nu mă refer doar la rezultate: organizare, PR, marketing, toată lumea face o muncă incredibilă, totul e la alt nivel acum. Sigur, asta se datorează și rezultatelor din teren, dar întreg clubul ține pasul cu rezultatele obținute de noi. Sincer, sunt foarte fericit și foarte mândru să fac parte din acest proiect.
Acum, după 4 ani petrecuți la „U”-BT, toate piesele din puzzle sunt la locul lor. Dar care au primele tale impresii la venirea la Cluj, într-un moment în care ambițiile de aici nu erau atât de vizibile din afară – mai ales din afara țării?
Cred că avem noi, cei din Balcani, o problemă: avem o imagine greșită despre România. Dacă cineva ne zice despre România, nu ne gândim ca la un loc unde e plăcut să locuiești. Sunt cât se poate de sincer când spun asta, așa stau lucrurile. Când am fost ofertat de la Cluj, am vorbit imediat cu câțiva colegi de națională, care jucaseră pe aici. Ei mi-au garantat că e un oraș frumos și că nu voi regreta dacă voi veni la Cluj. Și, într-adevăr, Clujul m-a impresionat din prima zi. Un oraș cu adevărat european, un oraș cu o mulțime de oportunități pentru o viață bună, pentru familie, pentru un stil de viață modern. Îți dau un exemplu: trebuie să îmi dau fetița la școală, am trei opțiuni, trei școli foarte bune. Nu știu câte orașe se pot lăuda cu așa ceva. Clujul e amazing pentru străini, de-asta mi-a și fost foarte ușor să mă adaptez. E un loc foarte plăcut în care să trăiești. Oamenii sunt prietenoși, educați, politicoși. M-am simțit perfect din prima zi.
Stipe, multe lucruri s-au schimbat de când ai venit la Cluj. E ceva ce îți lipsește din primii ani aici?
Sigur, uneori mi-e dor de unii jucători, cum ar Bircevic. Dar realitatea e că lucrurile au mers atât de repede în sus încât parcă nici n-ai timp să te gândești dacă îți lipsește ceva din trecut. Sezonul ăsta și atmosfera din vestiar, și cea din teren, și cea din tribune sunt atât de bune încât tot ce avem de făcut e să trăim momentul.
Ești văzut ca inima vestiarului de la Cluj. De unde îți iei energia asta bună cu care molipsești pe toată lumea?
Nu știu, mereu am fost genul de jucător căruia poate i-a lipsit un dram de talent, dar care a încercat să pună în loc ceva energie. Toată cariera am încercat să fiu un jucător energetic. Încă de tânăr am învățat că atmosfera din vestiar e cel mai important lucru, mai important chiar decât tactica, când echipa prinde o zi proastă. Acum, că am ajuns cel mai bătrân din vestiar, mi-e clar că dacă băieții stau unul lângă celălalt, iar atmosfera e bună, rezultatele vor fi și ele bune. Acum, sincer, nu-ți imagina că-mi vine toată ziua să sar ori să mă bat cu pumnii în piept pe parchetul sălii de joc, dar știind că asta îi ajută pe băieți sau mobilizează mai puternic publicul, o fac pentru echipă. Apoi, în vestiar, suntem o gașcă extraordinară de băieți. Glumim o grămadă, petrecem mult timp împreună…
Suntem toate tipologiile de oameni în vestiar, unele cât se poate de diferite de altele. La început de sezon chiar mă gândeam: „Cum punem toate caracterele astea la un loc?”. Fiecare jucător e diferit: unul vorbește prea mult, altul ascultă muzica mai tare, unul e mai retras. Dar am început să câștigăm și foamea asta de victorie ne-a adunat împreună. Imediat am devenit o echipă. Acum, desigur, eu sunt genul care face glume foarte stupide în vestiar, glume foarte, foarte stupide. Pe care le repet mereu și mereu. Iar acum toată lumea zâmbește la glumele mele. Asta înseamnă că am ajuns acolo unde ne știm și ne înțelegem unii pe alții, iar asta e ceva grozav. Pentru mine, cel mai important lucru e energia bună a vestiarului, a oamenilor. Cred că asta ne-a ajutat enorm să facem rezultatele din acest sezon.
Dincolo de glumele mele, pot fi și foarte serios. Pot fi și cel care strigă în vestiar, dacă e cazul. Poate e de la experiență, dar simt că îmi pot controla foarte bine stările. Pot inclusiv să simulez că sunt nervos sau fericit. Știu că echipa are uneori nevoie de asta, iar Silvă mă lasă să joc aceste roluri. Și sunt foarte fericit să ajut echipa și în acest fel, să am și acest rol în „job description”.
Dintre colegii de vestiar cu cine râzi cel mai bine?
Râd cu toți, dar cel mai mult cu Karel Guzman. Karel e fratele meu. Am fost colegi de cameră din prima zi când a venit din Cuba. Imaginează-ți că singurele cuvinte în spaniolă pe care le știam erau prinse de prin „Narcos” sau „Casa del Papel”. Dar nici asta nu m-a împiedicat de la a-mi face glumele mele. Stăteam toată ziua pe Google Translate, dar ne distram de minune. Sincer, simt că Karel e fratele meu mai mic.
Dacă un jucător din fosta Iugoslavie te-ar suna pentru că are o ofertă de la Cluj, cum ai „vinde” tu proiectul de la Cluj? Cum l-ai convinge să vină aici?
Sincer, aș putea vorbi enorm despre Cluj. Dar cred că U-BT nu mai are nevoie să se vândă în străinătate. Rezultatele și tot ce s-a construit aici vorbesc de-acum de la sine. Invit prieteni la mine și toată lumea e impresionată de ce vede. Dacă vorbim de baschetbaliști, nu știu câte cluburi din Europa au infrastructura, au facilitățile de pregătire, ca să nu mai vorbesc de publicul de aici. De publicul nostru sunt cel mai mândru, de felul în care înțelege baschetul, de felul în care înțelege anumite decizii din teren, de felul în care susține echipa. De-asta zic: Clujul nu mai are de ce să se vândă, e deja un club serios din Europa.
Cât de importantă e experiența de la Cluj când te uiți în spate la cariera ta, în viața ta?
Sincer, e vârful carierei mele. Când am venit aici, mă gândeam că, poate, mai joc un sezon, nu mi-era clar cât mai pot juca la un nivel înalt. Dar Clujul e special și pentru că fiica mea s-a născut aici, România va fi mereu în pașaportul ei. Simt asta și când mă gândesc la Trabzon, unde s-a născut băiatul meu. Asta e doar o perspectivă, mă leagă atâtea amintiri și atâția oameni de Cluj!
Stipe, jucătorii – nu doar de baschet – din fosta Iugoslavie au un caracter aparte, sunt foarte curajoși, foarte luptători. E ceva ce se poate învăța, ceva ce ar putea învăța și jucătorii români?
Ai dreptate. Mă văd pe mine când eram tânăr și mă uit la tinerii jucători români și e total diferit. Dar e adevărat că nici noile generații nu mai sunt ca pe vremuri. Generația mea, plus/minus 2 ani, a fost una puternic marcată de războiul din fosta Iugoslavie. Familiile noastre nu o duceau prea grozav. Pentru noi, singura șansă de succes era sportul. Și atunci toată lumea făcea sport. Și, cu cât îți doreai să ajungi mai sus, cu atât trebuia să lupți mai mult decât celălalt. Asta e unul dintre motivele pentru care popoarele din Balcani suntem atât de încrâncenate când vine vorba de sport.
Apoi, sigur, putem vorbi și de mentalitate, diferită datorită diferențelor ce vin din istorie, din apartenența la un spațiu anume. Cert e că suntem flămânzi de succes, aș zice în orice domeniu. Cred că asta ne împinge de la spate. E plină fosta Iugoslavie de oameni grozavi, de mari luptători. Nici de talent nu ducem lipsă, nici fizic nu stăm rău. Avem toate datele să fim campioni.
Nu exagerez cu nimic dacă-ți zic că toată lumea din satul meu e la 2 metri înălțime! Satul meu, de fapt chiar strada mea, a dat cinci-șase mari profesioniști din sport, printre care pe Marin Cilic și Ivan Dodig, doi mari jucători de tenis. Știm toții unul despre familia celuilalt, tatăl meu era măcelar, tatăl unuia vindea ceva și așa mai departe. Cu toții am încercat să găsim o cale de a evada de acolo, de a ne demonstra că putem mai mult, ca să ne ajutăm mai apoi, familiile…
*
A trecut deja, pe nesimțite, jumătate de oră de la finalul antrenamentului. Emi Cățe, care rămâne mereu ultimul ca să mai arunce la coș ori ca să mai tragă puțin la sală, urcă în tribună, gata de interviu, tocmai când Stipe răspunde la ultima întrebare. Cei doi „centri” se îmbrățișează la despărțire. Până să iasă din sală, Andrija nu se poate abține și aruncă peste umăr o glumă marcă proprie:
– Emi, te rog mult, nu vorbi de rău despre mine, man!
Fotografii: U-BT Cluj-Napoca
