Anghel Iordănescu apare în toate pozele istorice ale fotbalului nostru. Nu e cel mai „cool ”, însă rămâne și azi „the one to beat”

Pe 7 mai 1986, Anghel Iordănescu avea 36 de ani abia împliniți. Se lăsase de fotbal de vreo doi ani, după o scurtă aventură în Grecia, la OFI Creta – ceva cu totul excepțional în acei ani de final ai regimului Ceaușescu – și revenise la Steaua, echipa la care jucase de la 12 la 34 de ani, ca secund al lui Emerich Jenei.

Se lăsase de antrenamente și se apucase serios de meseria de antrenor, într-o perioadă în care Steaua trăgea tare și în campionat, unde avea o adversară de calibru în Dinamo, și în Cupa Campionilor, unde trecea, tur după tur, spre finala competiției. Așa că includerea sa în lotul lărgit pentru meciul cu Barcelona de la Sevilla, cu siguranță surprinzătoare, a părut mai degrabă un gest de curtoazie față de un jucător al cărui nume se confunda cu „Ghencea” (155 de goluri în 317 meciuri!) decât ca o soluție-surpriză pregătită de „principalul” Jenei pentru cel mai important joc din istoria fotbalului nostru la nivel de club.

Numai că, în minutul 74 al tensionatei finale de pe „Ramon Sanchez Pizjuan”, cu un tricou atipic pentru el, cu numărul 14 pe spate, și cu o frizură din care ieșea, rebelă, o șuviță de păr alb ce-avea să facă, mai târziu, istorie, Anghel Iordănescu apărea pe marginea terenului, să-l schimbe pe admirabilul Lucică Bălan. „Fusesem trimis să țin de minge, pe final de meci”, își amintea, după ani, Iordănescu.

„Puiu” și-a înfipt crampoanele în cercul de la centrul terenului, de unde nu a mai ieșit decât în pauzele de schimbare a terenului de la finalul primelor 90 de minute și în intervalul dintre cele două reprize de prelunguri. O lecție de fotbal de 45 de minute, într-un cerc cu diametrul de 9,15 metri, în care mingea nu s-a dezlipit de stângul magic al lui Iordănescu decât atunci când, înnebuniți de fentele sâcâitoare, „old style”, ale românului, adversarii n-aveau încotro și-l trânteau la pământ.

Chiar și căzut, Iordănescu tot mai scăpa câte o minge printre picioarele adversarilor, supradoză de încredere pentru colegii mai tineri, ca Balint sau Lăcătuș, care aveau în față legende ca Schuster, Archibald sau Pedraza. Într-o finală care, bine temperată tactic de ai noștri pe un stadion ostil, cu 70.000 de suporteri ai adversarei în tribună, nu a strălucit prin spectaculozitate, a trebuit să intre un „moș” retras de doi ani și care nu mai îmbrăcase tricoul Stelei din 1982 ca să ne lase câteva detalii memorabile de „școală veche”.

*

Încărunțit de tânăr, cu figura lui cazonă, de generalisim, și cu vorba scrâșnind precum creta pe tablele vechi, în zi de teză, cu bigotismul lui excesiv, enervant pentru unii, Anghel Iordănescu n-a actualizat în anii săi de antrenorat „la vârf” aura fotbalistului sclipitor care fusese. Trecuți de 50 de ani, elevii lui din vara „de aur” a lui 1994, sunt, azi, mult mai „cool” decât era Anghel Iordănescu la 40 de ani, de când i se și trage, de fapt, porecla de „Tata Puiu”.

Dar cele 45 de minute de glorie de la Sevilla sunt, pentru noi, chibiții și neofiții, doar un indiciu pentru respectul pe care, ca antrenor, Iordănescu și l-a câștigat în vestiarul cu mari orgolii și – deja, după ’90 – plin de bani al echipei Naționale, acolo unde nici vorba bună, molcomă, a lui Mircea Rădulescu, nici temperamentul expansiv al lui Cornel Dinu n-au dat rezultate – la figurat și, apoi, și la propriu.

E o șmecherie veche pe care o practică și azi unii fotbaliști pe la antrenamente: bubuie, „la întâmplare” mingi spre noul antrenor, să vadă „dacă știe cu ea”, dacă poate pune un stop. Puțin probabil să-și fi permis asta Panduru sau Ilie Dumitrescu cu Anghel Iordănescu, și cert e că nimeni, niciodată, în primul mandat, nu a pus la îndoială faptul că selecționerul era un „meseriaș”. Fotbaliștii adoră asta, să simtă că omul care strigă la ei de pe bancă e „de acolo”.

Anghel Iordănescu chiar era un meseriaș, iar asta explică multe din relația sa cu echipa națională din epoca lui Gică Hagi. Statisticile spun cel mai bine cât de mare a fost, de fapt, Anghel Iordănescu: jucând un post mai retras și la un număr sensibil mai mic de meciuri, „Puiu” are mai mult goluri marcate decât Marius Lăcătuș și la Steaua, și la echipa națională. Sigur, are mai multe la Națională și decât Ilie Dumitrescu sau Răducioiu, alte două repere ale „Generației de Aur”.

*

Extrem de pragmatic, orientat spre victorie cu orice preț, așa cum și-l amintește Cornel Dinu, unul dintre rivalii săi în derbiurile Steaua – Dinamo, Anghel Iordănescu a pus milităria pe primul plan în atingerea obiectivelor sale. Rigid și închis în el, nu s-a făcut foarte iubit nici de presă, nici de spectatori. Dar jucătorii l-au urmat orbește. La rândul său un tip cu discipina în sânge, „Neamțul” Dorinel Munteanu e și azi impresionat de regimul cazon impus la Națională de Anghel Iordănescu. Saltul valoric dintre Italia ’90, cu brambureala de nedescris din cantonamentul României, și SUA ’94 poate fi explicat și prin mâna forte a selecționerului. După cum și felul în care a jucat România în acei ani e tot o marcă a pragmatismului „Generalului”.

Când a preluat Naționala, în 1993, după catastrofa de la Kosice (2-5 cu Cehoslovacia), Anghel Iordănescu nu avea nici o marjă de eroare. A câștigat acasă, 2-1, cu marea rivală din grupă, Belgia, a învins în deplasare Insulele Faroe și apoi, tot în deplasare, cu ceva șansă, Țara Galilor. Trei victorii obligatorii, apoi, a patra, tot obligatorie, contra Columbiei, în primul meci de la Mondiale. Abia după și-a „permis” să piardă cu Elveția, pentru a reveni cu victorii la SUA și Argentina, înaintea egalului cu Suedia, după prelungiri, înainte de loviturile de departajare, unde nici norocul, nici sfinții de pe iconițe nu au mai fost de partea selecționerului.

Șase victorii, o înfrângere și un egal cu mare doză de ghinion în „sferturile” Mondialului: aceasta e statistica lui Iordănescu în primele sale opt meciuri oficiale pe banca României. Luase o echipă rătăcită, după una dintre cele mai dure înfrângeri din istoria sa, și a dus-o la un vârf de mănușă – a lui Prunea, la capul lui Andersson din prelungiri – de o semifinală de vis cu Brazilia. Era doar începutul unei lungi istorii cu echipa Națională, pe care a condus-o, după acel loc 5 de la Mondiale, până la 100 de meciuri, la un alt Mondial și la alte două Europene.

Sunt oameni care apar mereu în pozele istorice, la marile evenimente. Unii „se bagă în seamă” – sunt multe astfel de exemple amuzante prin Anglia și Spania, cu fani care scapă de vigilența echipelor de securitate – alții au, pur și simplu, marele noroc „să se lipească” la o glorie pe care o merită mai puțin ca alții. Anghel Iordănescu e în toate pozele istorice ale fotbalului nostru – și la Sevilla ’86, și în SUA ’94, și e pe merite proprii, nu e nimic întâmplător în prezența lui acolo.

*

„Tata Puiu” e „în poză” și la ultimul nostru turneu final, Europeanul din 2016. La cum merge Naționala, chiar și poza asta cu Anghel Iordănescu riscă să devină una istorică. Ce a căutat Anghel Iordănescu pe banca Naționalei după o lungă perioadă de inactivitate managerială e un mister chiar mai mare decât surpriza prezenței lui pe gazon în finala Cupei Campionilor din 1986.

Lucrurile au, desigur, o explicație. În anii tulburi de după 1990, în care el însuși ne-a adus cele mai mari bucurii prin victoriile Naționalei, pragmatismul lui Iordănescu s-a văzut și în activitatea extrasportivă: a devenit unul dintre cei mai bogați oameni de sport ai României, cu o avere de peste 50 de milioane de euro, și a ajuns senator al României, girând cu imaginea sa personaje mai mult sau mai puțin frecventabile de pe scena politică.

Într-o lume tot mai politizată, a treia numire a lui Iordănescu a fost pusă de unii pe seama relațiilor sale sus-puse. Indiferent dacă e așa sau nu – poate „Tata Puiu” chiar mai merita o șansă după câte făcuse pentru Națională – traseul 1986-2016 al lui Iordănescu e paradigmatic pentru felul în care s-a schimbat nu doar fotbalul, ci lumea românească de-a lungul tranziției, cu atâtea talente – de la sport și cultură – înainte de Revoluție, care au ajuns pe poziții de top-management după ’90 și care și-au încercat flerul și în politică: Cornel Dinu, Andrei Pleșu, Elisabeta Lipă, Ion Caramitru, Cristian Țopescu, Nicolae Manolescu sunt doar câteva exemple. Unii au reușit mai multe, alții mai puține.

*

Tot mai exigenți, parcă, pe măsură ce avem tot mai puține argumente pentru exigență, riscăm să judecăm oamenii după ultimele tușe ale carierei sau evoluției lor. Iar dacă nu putem uita chinul României contra Albaniei de la Euro 2016, la meciul 100, și ultimul al lui Iordănescu la Națională (apropos, jocul Naționalei nu s-a schimbat, în patru ani, după plecarea sa), nu e mai puțin adevărat că, la 70 de ani, cât împlinește azi, cariera lui Anghel Iordănescu merită privită cu distanța deferenței.

„The big picture”, cum îi spun occidentalii, e un colaj în care Anghel Iordănescu apare în toate fotografiile esențiale: e și în bucuria descătușată a nopții nebune de la Sevilla, când „a ținut de minge” ca să-i ofere prilejul gloriei lui Helmut Duckadam, e pe bancă în finala Stelei cu marele Milan din ’89, e în „Hora de la miezul nopții” de după victoria cu Columbia, e în aer, aruncat de băieți spre norii albicioși ai Californiei, după succesul epocal cu Argentina, de la Pasadena, e în ’98, când România mai bătea o dată Columbia și când se lupta de la egal la egal cu forțe precum Croația. Putea fi „the big picture” mai mare, putea fi colajul mai bogat în momente de neuitat? Poate da, poate nu. Dar dacă vrem să facem mai mult pentru fotbal și pentru România, „the one to beat” se numește Anghel Iordănescu.

Imagini: Sport Pictures