Ce-i de făcut cu atacul Franței, mijlocul Elveției și apărarea Albaniei: cum arată cele trei adversare din grupa României?

Danny Coposescu 7 iunie 2016

După o pauză de opt ani în care ne-am uitat de pe margine la gloriile şi tragediile marilor scene ale fotbalului internaţional, România va avea onoarea să deschidă, alături de Franța, Campionatul European de Fotbal. Pentru Iordănescu și băieții săi, nici că se putea o revenire mai frumoasă în fotbalul mare. Și oricât de grea va fi sarcina tricolorilor în seara de 10 iunie – când Europa întreagă va încerca să uite de altele și să-și amintească de fotbal -, suporterii români speră că echipa nu va rămâne blocată în admirația lui Paul Pogba, Griezman și ai lor, că niciun jucător în galben nu se va pierde în fața asaltului energic al francezilor.

Altfel spus, românii de acasă se scotocesc de entuziasm și caută motive să creadă (cu mai mare convingere) în cei 23 de români din Franța. Și ce așteptări să avem de la un European permisiv, care acceptă câteva greșeli înainte să-i trimită pe învinși acasă? Pentru a răspunde cât mai precis, am aruncat o privire în curțile vecinelor din Grupa A.

Franţa

Didier Deschamps a fost mereu un tip destul de arţăgos. Încă de pe vremea când purta banderola de căpitan pe la (toate) echipele unde a jucat, personalitatea lui s-a izbit de alte nume mari din jurul naţionalei franceze. Ca antrenor şi acum selecţioner, umbrele conflictelor l-au urmărit. De fapt, neliniştea din jurul Franţei e una dintre puţinele potenţiale puncte slabe ale echipei. Scandalul sordid în care au fost implicaţi Mathieu Valbuena şi Karim Benzema i-a lăsat pe amândoi în faţa televizorului vara asta, apoi a urmat o critică acerbă din partea legendei Eric Cantona, care îl acuză pe Deschamps de motivații tembele, bazate pe etnie, când a ales să-i scoată din lot pe Benzema şi Hatem Ben Arfa, unul dintre cei mai buni jucători din sezonul trecut de Ligue 1.

Dar toate săgeţile ajunse în media nu pot distrage atenția de la faptul că Franţa e indisputabil favorita competiţiei, alături de Germania. O singură înfrângere în ultimele şase amicale, în faţa Angliei, într-un meci jucat prea aproape de atentatul de la Paris, arată forma bună a unei echipe care are soluții multiple în fiecare departament de joc.

Deschamps s-a hotărât pe un 4-3-3 care să avantajeze bogăţiile Franţei de la mijloc şi în atac. Formaţia poate să contra-atace rapid şi eficient sau să construiască răbdător prin pase de posesie. Adaptabilitatea asta e un argument important în favoarea gazdelor.

Dintre cei trei din linia mediană, doar vedeta Paul Pogba are locul aproape asigurat. Talentele mijlocaşului de la Juventus sunt suficient de cunoscute pentru a nu mai necesita vreo introducere. Într-un rol central şi într-o zi bună, Pogba poate fi de neoprit şi de obicei e nevoie de atenţia specială a doi oponenţi pentru a-l limita. Problema cu o astfel de strategie e că, alături de el, va juca ori Blaise Matuidi, ori Dimitri Payet. Ambii au abilităţi tehnice la un nivel cel puţin apropiat de Pogba şi cel din urmă în special a avut un sezon excepţional pentru West Ham. Payet a fost pe lista jucătorului anului în Premier League şi a confirmat forma bună în victoria cu 4-2 contra Rusiei, când a marcat dintr-o lovitură liberă scoasă parcă din jocurile de pe consolă.

Dar în acel 2 de pe tabelă se întrevede celălalt mare punct nevralgic al naţionalei franceze: apărarea. Două goluri a primit portarul Hugo Lloris în fiecare din ultimele patru meciuri, inclusiv cu Camerun, care nu trece tocmai printr-o perioadă de glorie. Portarul nu are prea multe să-şi reproşeze, dar lipsa lui Varane (Real Madrid) şi a lui Zouma (Chelsea) se simte. Lângă Koscielny se alinează de regulă Mangala, care a avut un an destul de slab la Man City, fundaşii laterali Evra şi Sagna sunt la apusul carierei, Jeremy Mathieu e şi el absent, iar Franţa pare că va trebui să marcheze mereu mai mult decât va încasa.

Din fericire pentru ei şi nu pentru noi, în față, chiar și fără Benzema, sunt trei dintre cei mai periculoşi atacanţi din Europa. Antoine Griezmann a terminat stagiunea din Spania cu 32 de goluri şi îşi va dori să treacă peste durerea din finala Champions League cât mai repede. Anthony Martial a fost una dintre puţinele raze de soare din anul lui Man Utd şi îşi atrage din ce în ce mai multe comparaţii (probabil încă exagerate) cu Thierry Henry. În centrul atacului, Deschamps are de ales între Giroud, care a avut cel mai bun sezon al său la Arsenal, şi Andre-Pierre Gignac, un alt om cu care selecţionerul a avut probleme personale în trecut. Atacantul a devenit însă erou în Mexic şi prestaţiile impresionante i-au câştigat un bilet la Euro. Şi cine are nevoie de o apărare de fier când îl ai pe inepuizabilul N’Golo Kante la mijloc, care să vâneze mingea ca un ogar pur-sânge?

Toate lucrurile astea trebuie văzute în contextul statutului de gazdă al Franţei. Mai mult ca oricând, date fiind tragediile şi ameninţările care formează fundalul competiţiei, suporterii francezi se vor strâng în jurul naţionalei, un simbol al solidarităţii şi diversităţii care aţâţă din nou sentimentele de mândrie națională. Tăişul e dublu, e drept, şi presiunea atârnă greu pe umerii jucătorilor, dar atmosfera de pe stadion le va da avânt încă din primul minut.

Elveţia

Elveţienii au avut rezultate amestecate în ultimele luni, de la o victorie în Austria, la înfrângeri cu Irlanda şi Slovacia. Selecţionerul Vladimir Petkovic are la dispoziţie un lot tânăr şi talentat, cu destui jucători din ligile de top ale Europei, iar tactica de joc s-a dovedit adaptabilă în grupa de calificare, unde elveţienii au găsit echilibrul dintre atac şi apărare şi au pierdut doar de trei ori – de două ori cu Anglia, acasă şi în deplasare.

Fie că joacă 4-3-3 sau 4-2-3-1, doi mijlocaşi la închidere îşi găsesc mereu un loc în echipa Elveției. Cel mai cunoscut dintre ei e Valon Behrami de la Watford, care şi-a clădit o reputaţie de luptător neînduplecat. Jucătorul de origine kosovară îşi sacrifică corpul meci de meci, ceea ce se vede din multele accidentări serioase pe care le-a suferit de-a lungul anilor. Cei doi „enforceri‟ vor proteja noua comoară a fotbalului elveţian, Granit Xhaka. Proaspăt transferat la Arsenal, Xhaka e creierul echipei de la care se aşteaptă multe vara asta.

Omul de la care a preluat mantia de vedetă, Shaqiri, se ţine încă bine-merci şi şi-a căştigat mulţi admiratori la Stoke, în Premier League. Dar cel poreclit „Power Cube‟ e pe pantă descendentă în cariera sa, după cum s-a văzut şi din perioada nefericită de la Inter Milan. În atac, unul dintre principalii înaintași ai Elveţiei, Haris Seferovic, îşi alienează constant fanii şi antrenorul printr-un temperament instabil. Împreună, cei trei atacanţi pur-sânge ai echipei, Seferovic, Derdiyok şi Embolo au doar 18 goluri pentru naţională, dar cel din urmă are abia 19 ani şi a făcut furori pentru Basel.

Albania

Nici Albania nu se poate lăuda cu o perioadă de pregătire grozavă: ultimele şase meciuri au adus două victorii, cu Qatar şi Luxembourg. Faptul că înfrângerile cu Austria şi Ucraina au venit greu şi târziu spune însă multe despre ce ne aşteaptă în ultimul meci din grupă.

De când a fost angajat, în 2011, italianul Gianni De Biasi a întrecut oricare aşteptări cu o naţională care va juca la primul turneu final din istoria sa în Franţa. Cândva ciuca bătăilor în calificări, De Biasi a transformat echipa într-una dintre cele mai încăpăţânate şi incomode adversare europene. Orice jucător incapabil sau indispus să ajute în apărare a dispărut de pe radarul selecţionerului şi până şi pe cei mai ofensivi mijlocaşi îi găseşti luptând să recupereze mingea.

Pe hârtie, Albania anunță un modern 4-3-3, dar în teren echipa se așază într-un pragmatic 4-5-1. Asta pentru că posesia mingii nu e printre principalele obiective ale echipei, ci mai degrabă recuperarea şi contraatacul nemilos cu care au învins Portugalia şi Franţa (într-un amical) în ultimul an. Aici se vede şi faptul că albanezii ştiu cu mingea la picior. Până şi stânca lor, veteranul Loric Cana, e un fundaş central elegant, probabil cel mai mare talent al generaţiei sale.

Din urmă vine Elseid Hysaj, fundaşul dreapta care i-a cucerit pe fanii lui Napoli, iar pe lista de start vom vedea aproape sigur un alt Xhaka, de data asta cu prenumele Taulant. Fratele lui Granit a ales să joace pentru Albania în loc de ţara adoptivă Elveţia, deși îşi joacă fotbalul de club la Basel, tot ca mijlocaş creativ. Dacă Granit spune că Taulant e mai bun ca el, e un motiv să fie luat ca un avertisment.

Problema Albaniei, ca şi a României, s-a dovedit a fi în faţă, unde golurile vin rar şi chinuit. Din punctul ăsta de vedere, echipa pe care mulţi o văd ca adversara noastră directă pentru calificare (să nu uităm că şi locul trei poate duce în optimi) ne seamănă destul de mult. Totuşi, ultimele amicale arată că nici apărarea albaneză nu mai e la fel de impregnabilă ca în timpul calificărilor, cu 10 goluri în şase meciuri. Dacă mai adaugi şi faptul că echipa lui De Biasi are tendinţa să-şi piardă concentrarea în ultimele minute, moment în care adversarii au profitat destul de des, avem motive să fim optimişti. Cu condiţia ca România să nu subestimeze nivelul de organizare şi tinerele talente ale Albaniei.

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.