Ce luptă! România se bate frumos, revine de foarte departe cu Olanda, dar pierde medaliile de bronz ale Europeanului din Franța

Andrei Năstase 16 decembrie 2018

Exact atunci când nimeni nu mai credea în victorie, exact atunci când putea să renunțe, naționala României a refuzat să accepte înfrângerea, s-a ridicat și a luptat până la capăt. Jucătoarele au pierdut meciul, au pierdut și medaliile de bronz, dar se pot întoarce acasă cu fruntea sus.

Olanda, cu atacurile ei rapide, a fost din nou mai bună, își merită medaliile de bronz.

*

Încă o dată, pentru ultima dată. Oboseala, accidentările, regretele, durerile fizice și consumul mental, toate astea au fost, pe cât posibil, ignorate. Și cu ultimele ei puteri, echipa României s-a așezat din nou – în ultima zi a Europeanului – la centrul terenului. Un singur obiectiv: medaliile de bronz.

În ce formulă, cu ce echipă și cu ce plan tactic? Întrebări importante, dar poate că nu esențiale. Pentru că medaliile se câștigă mai degrabă cu inima și picioarele, cu îndrăzneala de-a ignora miza și cu prețul ultimelor picături de energie. Poate tocmai de-asta, meciul ăsta pentru locul trei e cel mai bine descris de enervantul șablon „totul sau nimic“. Pentru că e o mare diferență între a porni spre casă cu o medalie la gât și a te întoarce cu sentimentul că ai fost atât de aproape. 

Cu Gabi Perianu atacând pe inter stânga și cu Cristina Laslo din nou pe inter dreapta, deci cu doi coordonatori în teren, la fel ca la meciul cu Rusia, România a pornit cu gândul să joace meciul ăsta în ritmul ei, nu în viteza amețitoare a Olandei. Cât timp a reușit asta, lucrurile n-au mers rău. Dar nici foarte bine.

Abbingh a deschis scorul, de la nouă metri, Perianu a zdruncinat bara pe atacul următor, Iulia Dumanska a salvat, dar vicecampioanele de acum doi ani au recuperat imediat mingea și s-au dus la 2-0.

Primul gol al României a venit în minutul șase, o boltă frumoasă a lui Laslo, care ceva mai devreme, dintr-o poziție mai simplă, o nimerise direct în figură pe portărița Wester. Nici măcar asta n-a speriat-o, cum urma să vedem în a doua parte a reprizei.

Până acolo, Polmane s-a înălțat pentru 3-1, Olanda a ratat două șanse să plece la trei goluri avans, și România a profitat imediat, în ceea ce avea să fie cea mai bună perioadă a ei în prima repriză: Eliza Buceschi a marcat din centru, de pe picioare, apărarea a rezistat două minute în inferioritate, Gabi Perianu, ieșită excelent la intercepție, a egalat la 3, înainte ca Pintea să rateze prima și singura șansă a României să treacă înaintea Olandei. 

Abbingh, de la mare distanță, și-a scos echipa din impas, și tot interul stânga a marcat pentru 5-3. Au urmat alte două goluri rapide, ambele marcate pe contraatac, și, la 7-3 pentru adversare, Martin a apăsat butonul de timeout. A cerut mai multă viteză pe retragere și mai mult curaj în atac, însă Olanda a taxat imediat aceeași revenire lentă în defensivă.

Aici, pe la jumătatea reprizei, a urmat o perioadă cu multe atacuri irosite la ambele porți, înainte ca Polmane să-și amintească că poate marca de oriunde poftește ea. Golurile ei au dus scorul la 10-5, și numai ratările Olandei – trei bare și alte două mingi parate de Dumanska – au ținut România în joc.

Melinda Geiger a intrat și a marcat pentru 10-6, dar Polmane tot n-a putut fi blocată. Cu câteva atacuri iuți, marcă înregistrată, Olanda și-a mărit avansul, iar apoi, când Geiger s-a bătut pentru un șapte metri, Wester a blocat-o excelent pe Eliza Buceschi. Aceeași portăriță care închisese poarta și acum o săptămână, la precedenta noastră întâlnire cu Olanda, a confiscat ultimele minute ale reprizei.

Și chiar dacă Ambros Martin și-a încurajat jucătoarele cu observația că adversarele trăiesc doar din contraatac și au mari probleme pe atacul pozițional, Groot a ținut să-l contrazică pe faza următoare, cu al doilea ei gol de la distanță, pe unul dintre rarele atacuri poziționale ale Olandei. Și apoi Dulfer, aleasă cea mai bună apărătoare a acestui European, a marcat pentru 15-8, scorul unei prime reprize dominate de viteza și energia Olandei.

Până aici, Olanda a reușit să ne amintească de ce n-a ratat semifinalele în ultimele cinci turnee finale – inclusiv Jocurile Olimpice de la Rio, unde-au încheiat pe patru. Viteza asta a lor le-a adus argintul la Mondialul din 2015 și Europeanul din 2016, dar și un bronz la Mondialul de anul trecut, în Germania. 

Noroc că echipa României n-a stat să se gândească la vitrina adversă. Mai atente în apărare, jucătoarele lui Ambros Martin au trecut peste vijelia Olandei în primele cinci minute ale reprizei secunde, înainte ca Alice Ardean Elisei (de două ori) și Laura Chiper să aducă acorul la 11-16. Aceste trei goluri consecutive au obligat-o pe Helle Thomsen să ceară timeout, Olanda a marcat pe atacul următor, înainte să-și refacă avansul de șapte goluri și să treacă peste momentul mai slab.

Degeaba și-a asumat Alice Elisei tot mai multă răspundere, degeaba a mai reușit câteva goluri, că Polmane a marcat mult mai simplu la poarta cealaltă, unde Denisa Dedu nu s-a apropiat nici ea de procentajul Tessei Wester: 50% (12 din 24) în minutul 44!

Mai bună și-n poartă, și-n apărare, dar mai ales în atac, Olanda s-a dus la 21-13, înainte ca Zamfirescu, intrată și ea în teren, și din nou Alice Elisei să dea câteva motive de bucurie fanilor români din tribunele Sălii Bercy. Părea să fie mult prea puțin și mult prea târziu.

Dar asta nu le-a împiedicat pe românce să tragă de ele până la final. Și ce frumos s-au bătut!

Denisa Dedu a început să citească tot mai bine aruncările adverse, România a marcat din nou patru goluri consecutive și a tăiat puternic în avansul Olandei: 21-17, cu 10 minute înaintea finalului.

Nu cumva ne-am grăbit? Nu cumva este, totuși, posibil? Nici bine n-am pus semnul de întrebare, că Dedu a scos de la șapte metri, România a marcat imediat pentru 21-18 și sala a luat-o razna: Roomânia! Roomânia!, s-a auzit de peste tot, înainte ca toată lumea să-și țină respirația pentru reluarea video care a arătat (of!) că mingea atinsă de Denisa a trecut cumva linia porții.

A fost o gură de aer pentru Olanda, luată și ea prin surprindere de asaltul pe care România, împinsă de la spate și de ambiția neobositei Alice Elisei, l-a declanșat pe final.

Cine se mai aștepta la asemenea răspuns? Cine credea că România va avea puterea unei astfel de reveniri?

Atacurile astea iuți, răutatea din defensivă și mai ales intervențiile Denisei Dedu au dat României șansa să se apropie la două goluri. Din păcate, toate cele trei-patru ocazii au fost ratate, iar Olanda, fugărită, poate chiar speriată pe final, a avut stăpânirea de sine să treacă linia de sosire: 24-20.

Olanda va pleca acasă cu medaliile de bronz (le merită din plin), România va păstra amintirea acestei lupte din final.

Din 2010 încoace, naționala feminină a luat bronz la Euro 2010 și din nou bronz la Mondiale, în 2015. Locul patru din Franța înseamnă un pas în plus față de Europeanul de acum doi ani, mai ales că rezultatul aduce cu el și calificarea directă la Mondialul din 2019 (Japonia).

Se putea mai mult? Ce s-a întâmplat cu echipa după acel meci de poveste cu Norvegia? Ce anume a lipsit în a doua săptămână? La întrebările astea vom răspunde ceva mai târziu.

Până atunci, să notăm că Franța s-a încoronat campioană, după ce a trecut de Rusia în marea finală.

 

Foto: Sorin Pana / Sport Pictures

 

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.