Ce se va întâmpla de acum înainte? Ce urmează pentru Cristina Neagu, ce va face echipa națională fără ea?

Andrei Năstase 13 decembrie 2018

Încă de aseară, când reluările ne-au arătat că accidentarea Cristinei Neagu nu poate fi una ușoară, mulți suporteri ai echipei naționale au avut un nod în gât. Unii chiar au plâns, cum am văzut în tribunele sălii din Nancy unde România și-a obținut, luptând din greu, calificarea în semifinalele Campionatului European.

„Ce se va întâmpla de acum înainte? Ce urmează pentru Cristina, ce poate face echipa națională fără ea?”, s-au întrebat mulți.

Sunt întrebări pertinente. Însă răspunsurile nu vor fi date nici în presă, nici în social media. Răspunsurile vor aparține Cristinei și colegelor ei, jucătoare care au plâns pentru ea și acum vor încerca să lupte și pentru ea.

Accidentarea Cristinei Neagu e serioasă. Chiar dacă refacerea ligamentului (ligamentoplastia) e o treabă de rutină azi, perioada de revenire și recuperare e lungă: cel puțin șase luni, dar media bate spre nouă luni. De ruptura ligamentului încrucișat anterior (LIA) de la genunchi se tem cei mai mulți sportivi. La handbal, baschet sau fotbal, nu există vestiar fără câteva jucătoare sau jucători trecuți prin asta.

Foto: Nebojsa Tejic / kolektiff

Foto: Nebojsa Tejic / kolektiff

Cristina Neagu, ajunsă la 30 de ani, a mai avut accidentări grele, chiar și aceeași ruptură a ligamentelor încrucișate. A avut puterea să revină de fiecare dată. Ba chiar s-a întors pe teren și mai bună.

În povestea din Neînvinșii, unde Cristina i-a povestit Andreei Giuclea despre încercările care au format-o și despre perioadele grele care au făcut-o mai puternică, e un pasaj excelent și foarte relevant, care merită citit astăzi:

Când am ieșit cea mai bună jucătoare a lumii, în 2010, primul lucru pe care l-am auzit de la oamenii din handbal a fost că o să mi se urce la cap, că n-o să pot să gestionez momentul. În loc să fii mândru, că nu oricine din România e cel mai bun la ceva, tu așa încurajezi copilul ăla? Că eram un copil, la 22 de ani, ce știam eu. M-a durut, nici măcar n-am putut să mă bucur, că trebuia să am grijă la antrenamente să fiu de două ori mai motivată, să nu cumva să spună cineva: „Azi n-ai chef, că ești cea mai bună din lume și nu mai trebuie să te antrenezi”.

Anul următor, m-am operat la umăr. Aveam dureri de doi ani, nu mai puteam nici să-mi prind părul sau să-mi schimb tricoul, așa că m-am oprit din jucat ca să caut o soluție. Cei de la Oltchim, clubul la care eram atunci, n-au înțeles și m-au presat să joc, iar după operație mulți au spus că n-o să mai fiu ca înainte. Eu am crezut mereu că, dacă îmi revin fizic, o să fiu la fel.

M-am antrenat singură, zi de zi, de parcă aveam meci în fiecare săptămână. La trei luni după ce-am revenit, mi-am rupt ligamentele la genunchi, la un antrenament. Atunci am cedat psihic. Nu mă mai interesa nimic, nu înțelegeam de ce mi se întâmplă toate mie, după ce muncisem așa mult să revin. Nu puteam să dorm, să mănânc, plângeam într-una. După două luni, când am început să merg, mi-am zis: „Gata cu prostiile, gata cu gânditul negativ, ți-ai plâns de milă destul. Asta n-o să te ajute, tu vrei să joci handbal, știi foarte bine ce vrei în cariera ta, o să revii și-o să fii la fel.”

Când am reînceput să joc, eram altfel psihic. Simțeam că sunt alt om în teren, că n-am trecut prin perioada aia degeaba. Am câștigat niște lucruri, nu mă mai afectează o ratare sau ce spune lumea. Eram deja la Budućnost, pentru că Oltchim se desființase. Durerile la umăr n-au trecut, dar m-am obișnuit cu ele. Am acceptat că umărul meu nu mai are cum să fie bine și că am doar două opțiuni: ori continui așa și strâng din dinți și îl protejez cât de mult pot, ori nu. Nu e ca și cum stai un an și-o să fie bine, cum am crezut atunci. Dar cred că dacă nu făceam operația ar fi arătat mult mai rău acum și nu stiu dacă mai puteam să joc.

A fost important pentru mine că am revenit, singură, și că am ajuns din nou la nivelul la care știam că pot. Când făceam recuperare, mă gândeam mereu că 2015 va fi anul meu. Simțeam că așa va fi. În 2015 am câștigat Liga Campionilor cu Budućnost, medalia de bronz cu naționala la Campionatul Mondial și am fost aleasă pentru a doua oară cea mai bună jucătoare din lume.  

Am fost votată și a treia oară, în 2016, deși n-am avut un an la fel de bun. Mondialul m-a consumat enorm, și fizic și psihic, și câteva luni n-am fost om. Nu mă asculta corpul, nu puteam să mă antrenez, eram foarte obosită. Am fost des accidentată și a fost și dezamăgirea de la Rio. Așa se întâmplă mereu după un an bun, treci de la extaz la agonie și e important să-ți găsești mereu o nouă motivație.

*

Cristina Neagu își va alege ea singură noua motivație. Dacă va alege să revină la fel de puternică, nimeni nu-i va putea spune că nu se poate. Cristina și oamenii făcuți din același material ca ea nu vor înțelege ce înseamnă acest nu se poate.

Nu se poate câștiga o semifinală cu Rusia fără Cristina Neagu.

Nu se poate ca echipa națională să-și revină după acest șoc.

Ei bine, după ce și-au șters lacrimile, după ce au luat drumul Parisului, toate jucătoarele României vor încerca să-și demonstreze că se poate.

Pentru asta, apărarea va trebui să fie fantastică. Motivația pe care jucătoarele au spus că o simt, convinse toate că sunt datoare să dea totul pentru Cristina, pentru ele, pentru echipa lor, va trebui transformată în intensitate. Dacă apărarea va rezista, echipa va rezista.

Ambros Martin și Horațiu Pașca au opțiunea să înceapă cu Cristina Laslo în partea dreaptă a defensivei (a funcționat bine în debutul meciului cu Ungaria), dar nimeni nu se va mira dacă blocul central va fi completat de Ana Maria Dragut, care să se apere fie pe dreapta, fie pe partea Cristinei Neagu. Dacă va fi așa, Laslo, Pintea, Perianu și Dragut vor căuta să se miște ca una singură.

Rusia, pentru toată imaginația și puterea ei de atac, e o adversară care te lasă (de multe ori) să-ți faci schimbările dintre atac și apărare. Ăsta ar fi un avantaj pentru echipa României, care va căuta să faulteze des, să rupă ritmul combinațiilor adverse și apoi să atace fără piesa ei centrală.

Cum va arăta atacul României fără Cristina Neagu? Cum vor merge schemele și combinațiile pe care echipa le-a exersat cu și pentru Neagu?; cum va juca Crina Pintea, al cărui rol în atac a fost legat parcă de cel al Cristinei: Crina a fost un paravan pentru aruncările Cristinei, Cristina a fost principala pasatoare pentru Crina. Care va fi rolul Elizei Buceschi, care a marcat cu doar patru goluri mai puțin decât Neagu (40 față de 44, pe locurile doi și trei în clasamentul celor mai bune marcatoare)? În fine, va juca Bianca Bazaliu, convocată de urgență aseară?

Dacă Martin și Pașca vor căuta fire power pe interul stânga, atunci Bianca își va putea primi șansa ei. Iubită de cei mai mulți suporteri – oameni care ar vrea să o vadă jucând mai des la CSM și care ar fi vrut să o vadă din prima zi în Franța – Bazaliu e rezerva Cristinei și la CSM.

La 21 de ani, a câștigat deja patru campionate ale României, câteva cupe, Liga Campionilor din 2016 și Mondialul de tineret sub 18 ani din 2014, dar pentru toaate trofeele, experieța ei nu-i prea mare. E drept, într-un astfel de moment, lipsa experienței – și curajul nebunesc care poate veni în locul ei – poate fi un avantaj. Mai ales că acum câteva săptămâni, la Trofeul Carpați, Bazaliu a jucat bine (pentru România B) contra Rusiei lui Trefilov. Asta îi poate da încredere.

În fine, nimeni nu poate spune de azi care cum va arăta România fără căpitanul ei. Nici pe hârtie, nici în teren. Dar indiferent cine intră, trebuie să intre cu acceași ambiție pe care Neagu a avut-o mereu:

„În perioada de juniorat am suferit însă din cauza naționalei. Mă convocau, stăteam în cantonamente câte două luni – toată vacanța de vară –, dar când aveam meciuri amicale nu mă lăsau să joc. Mă trimiteau acasă, că eram prea mică sau prea slabă. Mă întorceam plângând, dar munceam și mai mult. <O să trag eu>, îmi ziceam, <și o să ajung să joc pentru echipa națională, să se bazeze pe mine>”.

Foto: Anze Malovrh / kolektiff

*

Dacă vrei să ai în print povestea Cristinei Neagu și a celorlalți campioni și campioane despre care a scris Andreea Giuclea în Neînvinșii, comandă cartea de aici.

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.