Cea mai bună echipă de club din România nu e cea la care te așteptai

Ca să revii de la 18 puncte pe finalul unui meci decisiv îți trebuie și o doză decentă de șansă. Totuși, uitându-te la ultimul sfert al meciului câștigat de U-BT Cluj-Napoca miercuri, la Istanbul, în Liga Campionilor la baschet masculin, e imposibil să nu te gândești că, de fapt, nu e nimic întâmplător în revenirea aceea furibundă de pe final, care a lăsat una dintre echipele redutabile din campionatul Turciei într-o degringoladă totală, incapabilă să mai găsească vreun răspuns. 

Dacă pentru clujeni e una dintre cele mai importante și mai frumoase victorii din istoria clubului, îndrăznesc să cred că ea este relevantă și esențială pentru tot sportul românesc, și că n-ar trebui lăsată să treacă neobservată. Nici ea, nici ce se întâmplă la „U”. Pentru că, pusă în context, ea ne oferă playbook-ul unui model de succes, care poate fi aplicat și în alte sporturi. Un model deloc neobișnuit sau complicat, dar atât de greu de obținut: pasiune amestecată cu competență și răbdare. 

*

Într-un fel, meciul Clujului cu Darussafaka fusese început de acum câteva luni; sau poate chiar ani. În vara trecută, după un sezon chinuit de pandemie, Clujul și-a recâștigat titlul de campioană a României, al șaselea din istoria clubului. Lotul a fost schimbat masiv în intersezon, cu gândul la un traseu european bun, dar probabil că puțini au îndrăznit să viseze atât de departe. E greu să construiești o echipă de calibru în viteză, și nu întotdeauna bugetul îți garantează succesul. E mai important să găsești piesele potrivite și să rămâi fidel unei strategii coerente, pe care să nu o chestionezi la primele obstacole picate. 

Pentru U-BT, strategia de transferuri avea să fie testată repede, chiar în startul de sezon. Turneul de calificare în grupele Champions League era ca o oglindă, iar de rezultatul lui depindea în bună măsură cum avea să decurgă restul anului. Pentru că un lot puternic vine și cu așteptări pe măsură; au venit jucători precum Giordan Watson, Stefan Bircevic, Brandon Brown, Dustin Hogue și Luca Colceag, care s-au adăugat în grupul esențial al echipei lui Patrick Richard, Andrija Stipanovic sau Karel Guzman. O ratare a calificării ar fi însemnat că Clujul ar fi trebuit să se mulțumească cu prezența în FIBA Europe Cup, a patra competiție valorică a Europei, și să gestioneze o situație ciudată în restul anului, în care ar fi avut un lot prea puternic față de necesități. 

Basketball Champions League e a treia competiție valorică intercluburi din Europa, și cea mai importantă organizată de FIBA. Euroliga și Eurocup sunt competiții organizate de o structură separată.

Așa că presiunea pe acel turneu de calificare jucat în Grecia, în septembrie, a fost majoră. Pentru a complica și mai mult lucrurile, turneul s-a jucat pe terenul lui Peristeri, o echipă puternică în Grecia, cu ambiții, buget și așteptări mari pentru Champions League. Dar dacă e dificil să intri într-un sezon direct la intensitatea dorită, clujenii n-au arătat-o. Meciul cu Peristeri, al doilea din cele trei care trebuiau câștigate la rând pentru a obține un loc în grupe (făcut sandwich de succesele cu Vilpas și Fribourg), a fost un exemplu despre cum să gestionezi un meci decisiv de calificare. 

Încă o echipă cu o forță nedeterminată, Clujul a intrat în acel meci drept mare outsider, cu șanse mai degrabe teoretice. Dar într-o partidă echilibrată vreme de 38 de minute, campioana României n-a fost niciodată în pericol; în ultimele două minute, așa numitul crunch time, a preluat meciul de coarne, cu o serie de coșuri decisive, în drum spre un succes la zece puncte, 84-74. Era abia al doilea meci în care i-am urmărit, dar senzația era inconfundabilă, aceeași care a revenit la duelul câștigat săptămâna trecută la Istanbul: nu era nimic întâmplător în acel rezultat. 

Oradea a fost precedenta echipă din România prezentă în grupele Champions League, în ediția 2016-2017, când a încheiat pe locul 6 în Grupa B. Oradea a reușit anul trecut locul 3 în FIBA Europe Cup, a patra competiție a Europei. Ploieștiul a câștigat EuroCup Challenge (o competiție între timp desființată; a patra ca ordine a importanței la acel moment) în 2004-2005. 

Cu prima calificare în grupele Champions League asigurată, Clujul a intrat apoi în sezonul propriu zis, reglându-și din mers echipa și căutând să-și descopere potențialul real. Etapele campionatului intern – dar și succesele din Cupa României, plus Supercupa României câștigată în fața celor de la Voluntari – au servit mai degrabă ca pregătire pentru meciurile din grupele BCL, acolo unde „U” fusese repartizată alături de trei echipe de top din ligi mult mai tari: Holon, din Israel, Darussafaka, din Turcia, și Brindisi, din Italia – toate, echipe cu rezultate relevante în sezoanele recente. Încă o dată, Clujul era mare underdog la start. 

Pe teren, lucrurile au stat cu totul altfel. Condusă de Patrick Richard, liderul de facto al unui grup care și-a găsit repede o legătură trainică, „U” a câștigat într-un duel de luptă meciul de debut, acasă cu Darussafaka, apoi a dat primul semn important că e pe cale să facă ceva notabil în această competiție: victoria din deplasare de la Brindisi (76-71), cu show-ul de pe final al lui Patrick Richard, al cărui coș clutch dintr-un final jucat pe muchie le-a rupt sufletul italienilor și a declanșat energii nebănuite în alte locuri. 

Cu două victorii în Ligă, la care s-a adăugat un șir lung de succese fără griji în România (15 la rând, între timp), Clujul a aterizat pentru cel mai greu test din grupă, pe terenul lui Holon. A fost un meci care putea fi foarte bine câștigat, dar care a fost pierdut la zece puncte (78-68) pe un final fizic, în care veteranii israelienilor au gestionat mai bine momentele cheie și au folosit bine energia publicului.

Clujul nu s-a putut bucura de același lucru la revanșa de acasă cu Holon, jucată cu sala goală din cauza pandemiei. Dar asta n-a împiedicat-o să obțină o victorie absolut glorioasă. Disputa a fost dramatică în toate sensurile, asemănătoare pe alocuri cu un meci de box între doi grei. Într-unul din cele mai bune meciuri ale competiției, Holon a părut de fiecare dată că are un strop mai multă inspirație și că va fugi cumva cu o victorie la limită. Dar Richard s-a opus în două rânduri pe final, reușind coșuri salvatoare, improbabile și spectaculoase în ultimele secunde ale timpului regulamentar, respectiv ale primei reprize de prelungiri, coșuri cu care a forțat de fiecare dată overtime. În a doua repriză de prelungiri, Clujul s-a distanțat, reușind unul dintre cele mai importante rezultate ale sale în Europa (106-101), o splendoare de victorie în care fanii săi au murit și au înviat. 

Cu 3-1 în clasament și calificarea întrevăzându-se, „U” a trecut fără stres în returul de acasă cu Brindisi, un 104-94 la revederea cu suporterii, într-o seară rece. Rezultat care a pregătit terenul pentru ultimul meci al grupei, returul de săptămâna trecută cu Darrusafaka. O victorie aducea calificarea directă în Top 16. Un eșec însemna accesul în Play-In, adică un duel de baraj, în formatul cel mai bun din trei meciuri, un stres suplimentar nenecesar. 

Dar care a părut că va fi inevitabil o bună bucată de timp. După un sfert trei catastrofal, Clujul s-a văzut condusă cu 18 puncte în startul sfertului patru. Rămasă fără Stipanovic, eliminat, campioana României a părut că va fi ajunsă din urmă de consumul emoțional al acestor luni, iar șirul de meciuri recente începe să-și spună cuvântul. Cu doar câteva zile înainte, „U” fusese prima dată testată cu adevărat în competiția internă, supraviețuind unui meci greu acasă cu Pitești; argeșenii chiar au avut șansa victoriei, având atacul cu sub un minut rămas, când scorul era egal, dar n-au știut să gestioneze momentul. 

Avea să se rupă șirul victoriilor la Istanbul? Cu 5 minute și 38 de secunde rămase, Darrusafaka conducea cu 95-78. Ce a urmat a fost rar văzut, chiar și într-un sport așa predispus la răsturnări precum baschetul. Din acel moment, turcii n-au mai înscris decât șase puncte, ambele din aruncări de trei. O apărare sufocantă, un pressing all-court agresiv și riscant, care a forțat turnover după turnover, o atitudine intimidantă a Clujului și un apel de pe bancă la orgoliul jucătorilor – toate astea au întors jocul când nimeni nu mai spera. Totuși, cu doar două minute rămase, turcii încă se mai agățau de un 101-94 care le putea fi suficient, dacă era gestionat. A fost rândul lui Guzman și Brown să preia controlul, în drum spre ceea ce site-ul BCL a denumit „una dintre cele mai impresionante reveniri din istoria competiției”.

👑 𝘾𝙊𝙈𝙀𝘽𝘼𝘾𝙆 𝙆𝙄𝙉𝙂𝙎 👑
One of the biggest rallies in #BasketballCL history sees @UBTCluj steal first place in group on last possession! pic.twitter.com/CGtRwsMUhC

— Basketball Champions League (@BasketballCL) December 22, 2021

Israelienii de la Holon s-ar fi calificat direct în cazul eșecului lui U; imaginea-tablou cu ei urmărind dezolați de la distanță finalul meciului Clujului, alături de fanii lor, spune tot ce e de spus.

***

Dacă un record de 23-1 în sezonul în curs tot nu ți se pare convingător, poate că analiza de pe site-ul BCL o să fie. Într-un text fascinant din punct de vedere al bogăției detaliilor tehnice și al felului în care sunt explicate schemele tactice aplicate de U, Diccon Lloyd-Smeath scrie despre cum clujenii au “unul dintre cele mai elaborate stiluri de joc pe care le poți vedea oriunde în baschetul european” și că, deși are “posibil cel mai mic buget din grupa lor, aceasta este o echipă care știe exact care îi sunt punctele forte și livrează peste așteptări săptămână de săptămână”.

E o modalitate excelentă de a înțelege ce face din „U” o echipă atât de greu de bătut în acest moment și de ce potențialul ei în continuarea competiției rămâne unul captivant. 

Mihai Silvășan poate că n-a fost niciodată lipsit de ocazionalii contestatari, dar antrenorul Clujului traversează cu siguranță cel mai bun sezon al carierei sale pe banca tehnică. Face asta atât din perspectiva de motivator, pentru că știe cum să-și activeze echipa, și anticipează cu mult timp înainte momentele-capcană inevitabile într-un sezon de baschet. În plus, ține foarte bine lucrurile în perspectivă, reamintind în fiecare declarație, după fiecare meci câștigat, că nu s-a realizat încă nimic, că titlurile nu se câștigă în această parte a sezonului, că mai e mult până la îndeplinirea obiectivelor, și că atenția e păstrată doar pe următorul meci, indiferent de adversar. Dar, mai ales, din perspectiva tehnică și tactică. Strategia aleasă pentru finalul meciului de la Istanbul a funcționat incredibil de bine; schemele alese pentru momentele cheie din finalul de acasă cu Holon au surprins apărarea israelienilor. Rotația lui e mai mereu inspirată și reușește să țină implicat și conectat un lot echilibrat valoric, dar cu destui jucători care au nevoie de minute. Jucătorii au încredere în el; nu doar că o spun cu fiecare ocazie, dar se și vede, se simte. În plus, cine poate uita deja clasicul lui discurs de la vestiare, de după victoria de la Istanbul. 

Pe parchet, echipa este deep, cum spun americanii, cu soluții și pericole multiple pentru adversar, care vin din toate părțile. Patrick Richard e liderul incontestabil, atât ca valoare, cât și carismă, iar personalitatea lui domină terenul și vestiarul, cu atât mai mult cu cât el rezonează atât de bine cu valorile locale. Când e nevoie mai mare, Pat livrează, cum a făcut-o în ocaziile menționate cu Brindisi și Holon. În rest, americanul naturalizat român își face simțită prezența pe teren și în feluri mai puțin vizibile ochiului neantrenat, asigurând un echilibru prețios echipei. 

Într-un articol dedicat celor mai buni jucători ai competiției de până acum, o cursă neoficială pentru titlul de MVP, site-ul BCL scrie despre Pat că „nu-i doar motivul pentru care „U” merge mai departe în Ligă, ci e motivul pentru care Clujul ar trebui să-și redenumească arena Patrick Richard’s House„. Richard apare pe locul 3 în acest Top 10 neoficial al celor mai buni jucători din Champions League de până acum.

Totuși, forța Clujului nu se termină cu el. Vorbind de carismă, inconfundabilul Stipanovic face și el un sezon MVP-level, iar energia adusă de el e de neprețuit, pe teren și în vestiar. Iar când niciunul din cei doi nu e în ziua lui cea bună, am văzut în Turcia că există soluții. Brandon Brown, cu câteva reușite esențiale pe final, a reușit, în sfârșit, să “lase jocul să vină la el”, cum spunea în conferința de presă de dinainte de meci, și să livreze o evoluție la înălțimea momentului.

Iar Karel Guzman a explodat efectiv în acest meci, artificiile produse de cubanez – printre care și un 5-point play, plus acel coș al egalării urmat de un răcnet care a înghețat sala – fiind esențiale în această victorie (a avut +37 eficiență în timpul petrecut pe teren!). Deși are alura unui troublemaker pe teren și pare adesea iute la mânie, Guzman pare să aibă un suflet mare, e foarte dedicat echipei și e o piesă importantă într-un colectiv plin de jucători care și-au lăsat ego-ul la intrare. Și nici măcar n-am ajuns încă la Stefan Bircevic, un shooter de 2.10, finalist cu Serbia atât la Mondialul din 2014, cât și la JO din 2016, finale cedate cu echipa SUA. Sau la oarecum enigmaticul Elijah Stewart, un guard care lasă permanent senzația că poate simultan să explodeze cu un meci de 50 de puncte sau poate să închidă în apărare pe oricine fără să se forțeze prea mult. Sau la sufletistul Dustin Hogue, un excelent rebounder și un luptător, mereu implicat în momentele cheie ale meciurilor, mereu impactând jocul în feluri nevăzute neapărat pe foaia de stats. Și nici la capitolul români nu stă rău Clujul; puștiul Luca Colceag, fiul unui fost universitar, portarul echipei de fotbal Sorin Colceag, e un jucător cu un potențial foarte interesant, căruia echipa tehnică i-a găsit folos în multe meciuri tari după ce l-a adus de la Voluntari. 

E un grup care s-a legat grozav, și este, încă o dată, important de subliniat calitatea transferurilor făcute în vară, câtuși de puțin la voia întâmplării. Dar când lucrurile se vor complica în continuarea sezonului, când Voluntariul și, mai ales, Oradea, vor pune întrebările în play-off, când echipele cele mai tari din Ligă – precum Unicaja Malaga, viitoarea adversară din Top 16 – vor presupune un grad de dificultate diferit, Clujul se va baza exact pe asta. Pe forța și coeziunea grupului și pe felul inspirat în care se îmbină stilurile de joc ale acestor jucători care s-au identificat așa de repede cu ce înseamnă „U”.

***

Totuși, ce înseamnă aceste rezultate pentru baschetul românesc, cum se explică ele și de ce ar trebui să ne pese de o echipă ai cărei cei mai buni jucători sunt cu toții străini? 

Liga internă de baschet nu se bucură nici de o imagine grozavă, nici de prea multă expunere în media mainstream din România, din aceleași motive pentru care și vizibilitatea altor sporturi suferă. Nu am ajuns încă la înțelepciunea necesară de a înțelege, ca ecosistem media, că putem oferi conținut de calitate audienței și dacă ieșim din zona clickbait-ului și a conținutului irelevant generat în jurul a câteva nume din fotbal. E păcat, pentru că publicului larg îi scapă astfel povești valoroase precum aceasta, sau precum cele din handbal, ca să ne limităm doar la sporturile de echipă. 

Revenind, nivelul competiției interne nu e deloc unul rău, cel puțin în partea de sus a clasamentului, și o spun asta chiar străinii care vin să joace în România. Poate că împachetarea suferă per ansamblu și pentru că sălile nu arată deloc bine, iar baschetul e un sport cool, care trebuie prezentat și trăit ca atare. Aici, „U” are iarăși avantajul de a juca într-o locație precum BT Arena, în care baschetul de top se simte ca la el acasă. 

Dar jocul în sine e adesea solid în România, există echipe bune, există rivalități, există calitate. Dacă ne raportăm la NBA și ne concentrăm doar pe faptul că, spre exemplu, naționala României nu e competitivă la nivel înalt – drept argumente pentru a trimite în derizoriu campionatul intern de baschet – ratăm să vedem pădurea de copaci. Aici intervine o poveste precum cea pe care o scrie Clujul acum. Puterea exemplului. Care poate inspira și ajuta și alte povești, în alte colțuri de țară, acolo unde există potențial, interes și inițiative similare. Care, împreună, pot să crească nivelul și așteptările baschetului românesc. 

Pentru că „U”, în versiunea sa actuală, nu impresionează doar prin rezultate. Relevanța clujenilor vine și dincolo de teren. 

Vine din calitatea leadershipului, on-court, și similar de important, off-court. Vine din conexiunea specială cu istoria, din felul în care, asemănător cluburilor mari din lume, își onorează cu fiecare ocazie cei 80 de ani de tradiție. Și mai vine din legătura puternică, probabil indestructibilă, cu comunitatea, ingredientul secret care adaugă acel Je ne sais quoi într-o rețetă îmbunătățită de la an la an. 

Istoria e poate cel mai bun marketing sportiv, însă „U” nu stă cu mâinile-n sân și nu se bazează doar pe tradiție pentru a se apropia de imaginea de club occidental către care aspiră. Efortul de educare a publicului și a sportului în general este evident în fiecare campanie de imagine, în fiecare acțiune, în fiecare mic detaliu. În fiecare interviu live făcut pentru paginile de social media ale clubului, ca în NBA, la pauza meciurilor – de acasă sau din deplasare – cu antrenorul echipei. E genul de detaliu pe care nu e musai să-l faci, dar îl faci pentru că-ți pasă, pentru că vrei să faci o diferență, ceva mai mult și mai bine. E un efort masiv, pe care Mihai Silvășan îl validează tratându-l la rându-i cu toată seriozitatea.  

Sau în fiecare inițiativă precum cea în care jucătorii au îmbrăcat un echipament roz, special pentru a obține awareness în campania de conștientizare a riscurilor cancerului la sân. Scos mai apoi la licitație, echipamentul respectiv a generat aproape 27.000 de lei, donați către Asociația Inițiativa Pacientului. E doar una din numeroasele implicări ale clubului în comunitate cu care U se asigură că dă ceva înapoi fanilor. Iar asta se simte. 

S-a vorbit mult despre spiritul Clujului în ultimii ani, pe măsură ce mai toate evenimentele sportive de top organizate în România s-au mutat sau au fost gândite la Cluj – fie că e vorba de turneele de tenis Winners Open și Transylvania Open, de Sports Festival, de meciurile de Fed Cup și Cupa Davis ale României, de meciurile de handbal ale Naționalei, de diverse campioane europene din varii sporturi găzduite la BT Arena. Poate nicăieri nu e mai bine reprezentat acest Cluj Vibe decât la meciurile de acasă ale lui „U”, fie că-s în Horia Demian, când echipa e forțată în exil acolo de alte competiții care vin cu energia și cu oamenii lor în oraș, fie că-s la BT Arena. Conexiunea dintre echipă și public e prețioasă, rară și face adesea diferența. Prezent ca observator neutru la început, îți e imposibil să nu fii atras de ea, să nu simți ceva pentru echipa Clujului, să nu te bucuri de victoriile ei, să nu trăiești pentru ea, de parcă ai fi de-al locului. Această echipă are efectiv abilitatea de a-ți face ziua mai bună.   

“Îi fain la Cluj”, într-adevăr. Iar „U” – de fapt, sufletele care dau suflet acestei litere – te face să înțelegi de ce. Pentru că e o familie. Iar asta, dincolo de toate victoriile la buzzer beater, dincolo de toate celelalte, e tot ce contează. Uită-te doar la video-ul cu jucătorii și fanii dansând împreună pe aeroport la sosirea din Turcia, noaptea, la minus 10 grade. 

Iar dacă există cineva în club care, în lungile și inevitabilele zile epuizante, se întreabă pentru cine sunt toate astea, ei bine, sunt oameni care văd, care iau aminte, care apreciază și care-s inspirați de ce fac ei acolo. Și pentru asta e cazul să meargă înainte. Pentru că, într-un sport în care modelele sunt rare, echipa de baschet a Clujului s-ar putea să-și fi asumat, cu sau fără voie, rolul de deschizător de drumuri.