Cristina Laslo: „Nu mi-am imaginat niciodată cariera mea în direcția asta. Dar trebuie să accept și să trăiesc cu asta”

Când a intrat din nou pe terenul de handbal, după nouă luni în care n-a făcut niciun antrenament în sală, cu mingea, Cristina Laslo s-a simțit în al nouălea cer. Era 28 august, la o zi după ce aflase că poate juca din nou, după o suspendare pentru o terapie cu laser intravenos interzisă pe care a făcut-o la Corona Brașov, în noiembrie 2019, împreună cu alte 16 jucătoare ale clubului.

Pe 10 iunie, primise suspendarea de un an și trei luni de la Comisia de Audieri din cadrul ANAD, una dintre cele mai mici, pentru colaborarea din timpul audierilor. ANAD a cerut apoi Agenției Mondiale Antidoping (WADA) înghețarea pedepsei la jumătate, fiind la prima abatere, o decizie care a venit abia pe 27 august.

Adică la aproape nouă luni de când intrase în suspendare provizorie și nu mai ținuse mingea de handbal în mână. Nouă luni de la antrenamentul echipei naționale din 18 noiembrie, la finalul căruia președintele federației, Alexandru Dedu, a chemat-o în vestiar, alături de colegele de la Corona Brașov – Daria Bucur, Eliza Buceschi și Bianca Bazaliu – și le-a spus că a primit o notificare de la ANAD. Le-a întrebat dacă e adevărat că au făcut la club o terapie cu laser intravenos și le-a spus că e posibil să fie o procedură interzisă și să fie excluse din cantonamentul naționalei, care urma să plece, doar trei zile mai târziu, spre Campionatul Mondial de Handbal din Japonia.

„A venit cu un avocat și totul părea oficial, ca-n filme”, își amintește Cristina. „Și m-am speriat puțin, dar nu conștientizam că e la nivelul ăsta.”

În noaptea aia, n-a dormit mai mult de două-trei ore. Dimineața la 7 era în picioare și pleca la ANAD să afle mai multe, pentru că primise și ea notificare. Acolo, discutând cu avocatul, și-a dat seama cât de gravă e situația. „Atunci mi-am dat seama că s-a terminat. Și mi-am dat seama că șansele mele să merg în Japonia sunt zero.”

Pentru că poza pe care o postase pe Instagram din timpul tratamentului funcționase ca un auto-denunț, a fost printre primele jucătoare notificate și printre primele care au oferit informații despre ce s-a întâmplat la Brașov. A povestit cum în noiembrie, după o acțiune a echipei României, ea și colegele de la națională s-au întors la club și medicul le-a spus că o parte dintre colege au făcut deja acest tratament, că toată echipa îl va face și că sunt și ele programate pentru a doua zi, la prânz. La clinică, au întrebat dacă e o procedură interzisă, au spus că sunt jucătoare ale echipei naționale și că urmează să meargă la un campionat mondial. Medicul clinicii le-a spus că e doar o formă foarte ușoară de refacere, că totul e sub control și că abia după 10 ședințe vor simți o îmbunătățire a somnului. Fiind vorba de un laser, nu de o substanță fizică care i-ar fi intrat în sânge, n-a crezut că e o procedură interzisă. A doua zi, au avut o ședință cu echipa, cu președintele de atunci, Liviu Dragomir, cu medicul și antrenorul, iar una dintre jucătoare a întrebat din nou dacă e o procedură permisă. Președintele le-a spus că va verifica chiar el la clinică. Le-a zis că totul e în regulă și pot continua. Cristina a apucat să mai facă doar o ședință, fără să simtă o îmbunătățire a stării, apoi a plecat spre București la reuniunea naționalei.

Dar în loc să plece spre Japonia, ea și celelalte jucătoare de la Brașov au rămas în București și au fost chemate la comisia ANAD pentru declarații. „Am ieșit din ritmul și din viața mea de zi cu zi, așa, dintr-o dată.”

În zilele următoare, vedea că știrile despre scandalul de dopaj de la Brașov erau peste tot. La televizor, în ziare, în Europa. „Toată lumea știa și era parcă știrea numărul 1. Mă suna lumea, mi-a afectat foarte mult imaginea. Chiar și în zilele alea, mergeam pe stradă sau în mall și se uita lumea la mine parcă speriată. Apoi, când mergeam la sala de forță sau la alergare, mă oprea lumea și mă întreba: Dar chiar e adevărat, chiar ai făcut laserul ăla, chiar nu știai că n-ai voie? Și vedeam în ochii lor că cumva mă învinuiesc, că mă cred chiar vinovată și oarecum naivă. Ca și cum eu dacă aș fi știut nu m-aș fi oprit.”

Știe însă că o parte din responsabilitate poartă și ea, mai ales fiind jucătoare de echipă națională. „Însă când mergi la o echipă cu pretenții, cum era Brașov și cum se pretindea la momentul respectiv, ai pretenția să aibă cel mai bun staff tehnic, medical, șamd. În momentul în care doctorul te trimite undeva, ai pretenția ca el să știe că lucrul ăla e OK, și să se documenteze. Asta cred că e datoria lui la echipă, singura lui datorie, să aibă griijă de noi, de ce putem și ce nu putem face. Să am încredere în el, ca doctorul echipei și doctorul meu la echipă. Așa cum ei au pretenții de la mine să fiu aptă și să dau tot ce pot, așa îmi doresc și eu ca cei din staff-urile echipei să fie la fel, pregătiți. Pentru că și eu, la rândul meu, mă pregătesc zi de zi pentru ceea ce fac la echipă.”

A deranjat-o că s-a folosit așa mult cuvântul dopaj. „Laserul e o procedură interzisă, atât. Nu e dopaj. Nu am luat steroizi, nu am luat testosteron, nu mi-am crescut mușchii. Asta e cu totul altceva. (…) Din păcate, lumea citește ce e în presă, și îmi pare rău că lumea abuzează de chestia asta de doping, doar pentru a li se citi ziarele și titlurile. Pentru ei e o chestie mică, care se citește într-un număr mare, dar pentru noi e un titlu care va rămâne mult timp.”

Știe că orice va face de acum încolo pe teren, va fi asociată cu acest moment. „Lumea își va aminti despre asta prima dată. Fata aia care a fost la Brașov și a fost scandalul ăla de dopaj.”

„Nu mi-am imaginat niciodată cariera mea în direcția asta. Dar trebuie să accept și să trăiesc cu asta. Deocamdată, e foarte devreme și abia ce am primit răspunsul că voi putea să joc din nou.”

„Cum ar fi viața mea fără handbal?”

© FOTO: Mircea Rosca / www.ActionFoto.ro

Chiar dacă acum, că poate juca din nou, spune că e optimistă, că s-a împăcat cu ce s-a întâmplat și că vrea să privească în viitor, drumul spre acceptare n-a fost ușor.

Lunile de iarnă au fost cele mai grele, mai ales în timpul Mondialului, unde România s-a clasat pe locul 12. Privind câteva meciuri la televizor, că nu s-a putut uita la prea multe, s-a întrebat și ea, ca mulți fani, cum ar fi arătat echipa cu cele patru jucătoare de la Brașov. Simțea că erau în formă bună și veneau cu multă încredere și spirit de luptă. Știa că e greu să înlocuiești în așa puțin timp, mai ales la linia de 9 metri, jucătoare care aveau deja experiență la națională, și i-a părut că și fetele care erau deja în lot, și cele care au venit ulterior, au avut de suferit. „Numai eu știu cum m-am uitat la meciuri.”

În lunile care au urmat, a evitat să se uite sau să se gândească la handbal. A încercat să accepte că e un sezon compromis.

Antrenamente în sală nu putea face. Nu avea voie să se antreneze cu echipa și nu putea să închirieze o sală zi de zi ca să meargă singură. „Ai nevoie ori de un apărător, ori de un portar, ori de un jucător de pas. Nu pot să mă duc să dau cu poarta goală.”

Așa că a făcut doar pregătire fizică: sală de forță, alergare, bicicletă, înot, „orice se poate numi sport, dar nu cu mingea și nu în sală”. În fiecare zi, de luni până sâmbătă, după un program pe care și-l stabilea singură, din ce învățase de la preparatorii fizici cu care lucrase de-a lungul carierei. „Cum simțeam și cum credeam eu.” Neștiind când se va termina, când va putea juca, nu-și putea propune un target pentru când să fie în vârf de formă, așa că s-a concentrat doar pe menținerea tonusului muscular.

I-a fost greu să iasă din ritmul programului strict impus de viața sportivă, în care știi ce ai de făcut la orice oră: te trezești, mănânci, te duci la antrenament, mănânci din nou, te odihnești, după ai iar antrenament. „Chestia asta de robot programat, asta a durat foarte mult până mi-am scos-o din sistem. Și am înțeles că fac un antrenament pe zi, dar o să-l fac când vreau și când mă simt OK. Am învățat să mă relaxez și să nu mai fiu așa încordată și în priză mereu din cauza programului. E important să știi că totul e OK și că orice are rezolvare, cumva.”

Cel mai mult i-a lipsit să fie parte dintr-o echipă. Să meargă cu colegele la masă, la antrenament, la recuperare, la cafea; să călătorească spre meciuri; să lupte pentru un obiectiv împreună. „Toate astea fac parte din viața mea. Mie nu-mi place doar că am meci o dată pe săptămână. Mie îmi place tot.”

S-a întrebat cum ar arăta viața ei fără handbal. „Au fost nouă luni în care pur și simplu ești afară din peisaj, nu ai legătură cu nimic, nicio competiție. Și la un moment dat mă gândeam: cum ar fi să nu mai fac deloc, sau cum ar fi viața mea fără handbal? Ce ar fi dacă nu ar fi handbal? A fost și pandemia asta, a fost ciudat.”

Gândul ăsta n-a speriat-o. Și-a dat seama, în lunile în care a învățat să trăiască după alt program decât cel impus de sport, în care a călătorit și a petrecut timp cu prietenii și familia, că s-ar putea regăsi și în alte domenii, dar că momentan alege sportul, pentru că aici se regăsește cel mai mult. „De aia nici n-am renunțat și nici nu o să renunț în viitorul apropiat, pentru că asta mă face cel mai fericită. Nu m-aș vedea acum, cât timp pot să fac handbal și sport, lucrând sau având un alt job. După e altceva, că nu-mi mai permite corpul, fizicul. Dar cât timp știu că pot, asta e pe primul loc.”

Cel mai rău i-a părut de echipa de la Brașov, unde venise după o perioadă grea în Muntenegru și unde își regăsise forma și încrederea. „Fiecare zi la Brașov a fost senzațională. A fost un grup și un colectiv foarte OK, în care m-am simțit bine nu doar la meciuri, ci și la antrenamente. Și de asta mi-a părut cel mai rău, pentru că știu că asta nu poți să întâlnești la fiecare echipă, sau poate întâlnești doar o dată, sau unele nu întâlnesc niciodată, indiferent la câte echipe vor juca.”

I-a fost greu și că a trebuit, din nou, să se mute (joacă acum pentru Minaur Baia Mare). „Cumva, noi ne punem viața pe tavă. Clubul intră în faliment, trebuie să te muți; clubul face o greșeală de genul, caută-ți altă echipă, altă viață, acomodează-te, pune-ți iar sufletul pe tavă. Sunt chestiile astea, care durează timp și te încearcă anumite sentimente destul de grele.”

Dar poate cel mai greu a fost gândul că va pierde șansa de a participa la Jocurile Olimpice. De când a debutat la echipa națională, n-a lipsit de la nicio convocare, de la niciun turneu final, de la niciun meci amical. Olimpiada fusese obiectivul ei principal.

„Și în momentul în care, cu șase luni înainte, ieși din circuit, îți pică cerul în cap.”

Apoi a venit pandemia. Și dacă din noiembrie până în martie s-a simțit exclusă, din martie a simțit că toată lumea e în aceeași situație. Iar ea era deja expertă în antrenamente individuale și exerciții făcute acasă.

Când s-au amânat turneul preolimpic, la care nu putea participa, și Jocurile Olimpice, a început să creadă din nou în visul de a ajunge acolo. „Dacă se juca până acum, pierdeam enorm. Foarte mult. Pierdeam un an, pierdeam Jocurile Olimpice. Practic, pierdeam tot ce eu mi-am dorit și ce-am făcut până atunci.”

A încercat să vadă perioada asta ca pe o pauză, din care să ia lucrurile pozitive. „Am acceptat cumva că asta e situația și că ce pot eu să fac e să mă bucur de viața personală pe care nu pot s-o am în momentul în care sunt în handbal.”

Au ajutat-o mesajele primite de la fani în toată această perioadă – fani ai naționalei, fani de la Brașov, fanii ei apropiați, care îi spuneau că vor s-o vadă jucând din nou, la orice echipă. S-a bucurat să știe că văd în ea același om și același jucător și că o așteaptă din nou pe teren.

Au ajutat-o și ofertele pe care le-a primit, din țară și din străinătate. Deși nu avea certitudinea că va putea reveni în vară, multe cluburi i-au spus că sunt dispuse să aștepte chiar și până în iarnă. „Asta m-a surprins plăcut și m-a făcut să mă gândesc că nu contează absolut deloc ce s-a întâmplat și ce scrie presa, cât ce sunt eu, ce am fost și ce crede lumea că voi fi din nou.”

A ales CS Minaur pentru obiectivele ambițioase, pentru transferurile făcute vara asta, pentru galeria și tradiția extraordinară (speră să se poată juca cu spectatori în tribune cât mai repede). Și pentru că a simțit că au dorit-o cel mai mult.

„Mi-am găsit puterea să fiu veselă și să fiu bine”

Foto: Nebojsa Tejic / kolektiff

Pe 27 august, antrenorul de la Minaur, Costică Buceschi, a sunat-o și i-a spus că e liberă să joace. S-a alăturat echipei și a plecat spre Slatina pentru un amical. Își imaginase de multe ori momentul în care va reveni pe teren, dar se aștepta să fie la un antrenament, nu direct într-un meci. Antrenorul i-a spus să profite de ocazie și să intre puțin în apărare, apoi a lăsat-o și câteva faze în atac.

A învățat schemele din mers, la încălzire, și s-a bucurat că i-au ieșit câteva pase și combinații. Știe că mai are mult de muncit să-și regăsească reperele în teren și să fie din nou stăpână pe mișcări. „Nu am îndoieli că va fi greu, va fi foarte greu. Dar știu că depinde doar de mine și de cum mă prezint la antrenament.”

E entuziasmată de prezent și de ce va urma în viitor și nu vrea să mai privească în urmă. „Nu sunt genul de persoană care să fie răzbunătoare. Când simt pentru cineva sentimente rele, nu mă simt eu bine. Așa că le-am eliminat și le-am lăsat undeva, ca să nu-mi creeze mie disconfort zi de zi. Nu înseamnă că nu a fost greu.”

„Mi-am găsit puterea să fiu veselă și să fiu bine, nu știu dacă puteam să învăț ceva mai mult de atât după perioada asta.”

A mai învățat să aibă răbdare, pentru că a auzit cuvintele „săptămâna asta”,„vinerea viitoare” sau „mâine” de 100 de ori. „Dacă ne ziceau în noiembrie că va dura până cel puțin până în mai-iunie-iulie, să știi orientativ, ar fi fost altfel. Dar nimeni nu știa nimic.”

A învățat să se adapteze zilelor și sentimentelor noi care au încercat-o. „Era o situație foarte nouă, nu știam cum să o gestionez, pentru că nu se mai întâmplase nimănui, nu aveam exemple de unde să iau – eu am făcut așa, m-am antrenat așa. Am luat decizii de una singură, la 23-24 ani, pe care nu știu dacă mă așteptam să le iau în viața mea – cât de mult să mă antrenez, ce să fac acum în legătură cu sentimentele pe care le simt, dacă să fac apel sau nu.”

A învățat să fie mai calmă și mai responsabilă și abia așteaptă să revină la viața de sportivă pe care o iubește atât de mult și să aplice toate aceste lecții. Pe teren, are aceleași obiective ca înainte, dar nu simte că are ceva de demonstrat. „Absolut nimic. Sunt foarte OK cu mine, cu situația actuală, chiar și cu trecutul. Pentru viitor am doar gânduri super mega pozitive și bune. Abia aștept să începem meciurile, sper să am câteva săptămâni să mă pun la punct cu mingea și să mă înțeleg un pic cu ea.”

Foto main: Sorin Pana / Sport Pictures