Cristina Neagu: „Visul meu continuă prin ele.” Înainte de-a începe lungul drum al recuperării, căpitanul României rămâne alături de echipă

Ne vedem la Paris!, și-au luat la revedere jurnaliștii, organizatorii și suporterii miercuri seară, după ultimul meci din grupa de la Nancy, Olanda- Germania, câștigat de Olanda. În timp ce la ultima conferință de presă, antrenorul Germaniei amintea de accidentarea Cristinei Neagu, repetând mesajul lui Ambros Martin și Kim Rasmussen privind nevoia unui calendar mai corect față de jucătoare, în timp ce jurnaliștii își scriau ultimele materiale, fotografii își împachetau echipamentele și voluntarii dezlipeau paginile de ziare de pe pereții sălii de presă, jucătoarele Olandei sărbătoreau calificarea cântând și dansând pe culoarul care le ducea spre vestiare.

Așa cum, simt mulți suporteri, trebuia să sărbătorească și România o calificare în semifinalele unui turneu european.

Doar că pe același culoar, cu câteva ore mai devreme, handbalistele lui Ambros Martin treceau cu capul plecat, cu lacrimi în ochi și cu gândul la căpitanul lor, care le aștepta în vestiar. A mers cu ele la hotel, iar a doua zi dimineață, la 6:30, a plecat spre spital. RMN-ul i-a confirmat că are ruptură a ligamentului încrucișat anterior, o accidentare care o s-o țină departe de teren cel puțin șase luni.

Știe bine ce presupune o astfel de operație și recuperarea de după. În ianuarie 2013 și‑a rupt ligamentul încrucișat anterior al genuchiului stâng la un antrenament, accidentare care a venit la doar trei luni după ce i se vindecase o operație la umărul drept care-a ținut-o departe de teren 20 de luni.

Au fost luni în care mulți au spus că n-o să mai revină la forma care i-a adus titlul de cea mai bună jucătoare a lumii, la 22 de ani. Au fost zile în care nici ea nu s-a simțit motivată să lupte, întrebându-se de ce i se întâmplă toate astea. Dar a revenit, a câștigat Liga Campionilor cu Buducnost, o medalie de bronz mondial cu naționala, și a fost numită din nou cea mai bună din lume. De două ori.

Povestea recuperării ei e una din cele mai frumoase povești ale sportului românesc și un exemplu al tăriei ei psihice, despre care a ne-a mai vorbit:

„M-am antrenat singură, zi de zi, de parcă aveam meci în fiecare săptămână. La trei luni după ce-am revenit, mi-am rupt ligamentele la genunchi, la un antrenament. Atunci am cedat psihic. Nu mă mai interesa nimic, nu înțelegeam de ce mi se întâmplă toate mie, după ce muncisem așa mult să revin. Nu puteam să dorm, să mănânc, plângeam într-una. După două luni, când am început să merg, mi-am zis: <Gata cu prostiile, gata cu gânditul negativ, ți-ai plâns de milă destul. Asta n-o să te ajute, tu vrei să joci handbal, știi foarte bine ce vrei în cariera ta, o să revii și-o să fii la fel>. Când am reînceput să joc, eram altfel psihic. Simțeam că sunt alt om în teren, că n-am trecut prin perioada aia degeaba.”

A revenit cu gândul la națională, la turneele care vor urma și la visul pe care-l are de când joacă handbal: să câștige o medalie de aur cu România. Modul cum a jucat echipa în prima săptămână a turneului european din Franța îi dădea încredere că e aproape.

Cu atât mai dureroasă a fost accidentarea din minutul 52; pentru suporterii unei echipe naționale care și-a pierdut acum nu doar cea mai bună jucătoare, ci și motorul care o împingea înainte, care o motiva, îi cerea mai mult și îi dădea încredere; pentru colegele de echipă, care vedeau în ea un stâlp și-un element de echilibru; pentru antrenorul care construia jocul în jurul ei și cu ajutorul ei; pentru orice iubitor de handbal care își dorea să-i vadă talentul unic pe teren, pentru că a lipsit deja prea mult.

Dar durerea asta e mai ales a ei. Pentru că doar ea știe cum au fost zilele când se antrena singură într-o sală goală, cu un singur reflector aprins deasupra porții la care nu avea încă voie să arunce. Doar ea știe cum au fost serile când plângea în fața televizorului care-i anunța sfârșitul carierei sau săptămânile la rând în care colegele îi spuneau că e nebună că stă în sala de forță de dimineața până seara.

Drumul recuperării e singuratic, oricât de mulți îți sunt aproape, îți trimit gânduri bune și mesaje de încurajare, și doar ea știe de unde va găsi puterea să-l parcurgă din nou. De ce sunt siguri cei care o cunosc e că îl va găsi.

Până să-l înceapă însă, a hotărât să mai stea puțin alături de echipa națională. Așa că joi dimineața, după ce-a fost la spital, a pășit încet, sprijinindu-se în cârje, în gara din Nancy în care răsuna o melodie la pian. A urcat în trenul în care erau și colegele ei, iar în drum spre Paris le-a scris un mesaj pe Facebook suporterilor:

„Dragilor, vă mulțumesc pentru mesaje și susținere. Din păcate, veștile nu sunt deloc bune. De ce mă temeam, nu am scăpat: ruptură de ligament încrucișat anterior. Mă încearcă multe gânduri și sentimente, dar tot ce pot să fac e să merg înainte. Rămân alături de fete până la final și visul meu continuă prin ele!”

Două ore mai târziu, o echipă avansa încet pe peronul Gării de Est din Paris, mergând grupat în jurul și în urma căpitanului ei.

Women’s EHF EURO 2018, Teams arriving to Paris, Paris, France 13.12.2018. Mandatory Credit © Anze Malovrh / kolektiff

Foto: EHF EURO © Anze Malovrh / kolektiff