Cum împăcăm legenda lui Kobe Bryant cu acuzațiile de abuz sexual. Sau cum învățăm să privim idolii sportivi mai complex

Andreea Giuclea 29 ianuarie 2020

La o zi după ce fostul baschetbalist Kobe Bryant a murit, într-un accident de elicopter alături de fiica lui de 13 ani și de alte șapte persoane, o jurnalistă de la The Washington Post a fost suspendată pentru că a postat pe Twitter un articol din 2016 (care nu era scris de ea) despre acuzațiile de viol care i-au fost aduse starului în 2003 de către o tânără de 19 ani. Felicia Sonmez, jurnalista de la Post, a primit în urma postării peste 10.000 de mesaje furioase și amenințări cu moartea din partea fanilor, care au simțit că nu e momentul potrivit pentru a aduce în discuție scandalul (între timp i-a fost ridicată suspendarea).

„Orice personalitate publică merită să fie amintită în totalitate, chiar dacă e o personalitate iubită și totalitatea e neliniștitoare”, a scris Sonmez despre decizia de-a posta articolul.

E o întrebare care nu mi-a ieșit din cap zilele astea, de când citesc articole, Tweet-uri și Insta Stories despre cariera legendară a fostului baschetbalist, care are cinci titluri NBA și două titluri olimpice; despre îndârjirea cu care s-a luptat cu accidentările, despre impactul pozitiv pe care l-a avut în afara terenului, prin proiectele educaționale și media pe care le-a lansat, despre inspirația pe care a oferit-o atâtor oameni.

Dacă e ceva ce iubesc cel mai mult la sportivi e modul în care își folosesc celebritatea și platformele publice pentru a lăsa în urmă mai mult decât realizări atletice, iar Kobe a atins teme foarte dragi mie, prin susținerea sportului feminin și prin modul în care vorbea despre nevoia de a aduce sportul mai aproape de copii, prin povești.

Dacă e ceva ce mă înfurie cel mai mult la sportivi e atunci când își folosesc faima pentru a comite abuzuri asupra unora mai puțin puternici ca ei, și apoi a încerca să facă problemele să dispară.

De asta, n-am știut cum să mă raportez la el nici când era în viață, iar după ce-a murit, mi-a fost și mai greu să împac tristețea și admirația pentru impactul pozitiv pe care l-a avut cu senzația că nu putem să ocolim restul poveștii sale, cum am văzut în unele dintre articolele recente despre el.

Așa că le-am luat pe rând:

Susținător al sportului feminin

O vreme, după ce s-a retras în 2016, Kobe Bryant nu s-a mai uitat la baschet. Dar pasiunea fiicei sale, Gianna, care visa să-i calce pe urme și să-i ducă mai departe moștenirea, l-a adus din nou în fața meciurilor de la televizor, cum a povestit într-un podcast. A mers cu ea la meciuri, i-a făcut cunoștință cu jucătorii și jucătoarele pe care le admira, a antrenat echipa de fete a școlii Giannei. Asta făceau și duminică, când elicopterul în care se aflau alături de două colege de echipă, de familiile lor și de antrenoarea asistentă s-a prăbușit: mergeau la o tabără de baschet din cadrul academiei fondate de el, Mamba Sports Academy, unde Gianna (13 ani) urma să joace și Kobe (41) să antreneze.

Alimentat de iubirea fiicei lui pentru baschet, Bryant a devenit un susținător implicat al sportului feminin, iar prezența unui superstar ca el în tribune a fost importantă într-o lume sportivă în care încă evaluăm performanțele fetelor prin comparație cu ale bărbaților. Declarația lui recentă despre faptul că baschetbalistele pot juca în viitor în NBA a fost preluată și întoarsă pe toate părțile. Postările sale în social media despre liga feminină au atras atenția fanilor și interesul presei. Dincolo de reflectoare, a antrenat și a fost mentor pentru tinerele generații, trimițându-le SMS-uri înainte de meciurile importante, discutând cu ele la telefon. A oferit consultanță informală staffului echipe feminine Los Angeles Sparks și a încurajat jurnalistele femei. „Niciun jucător NBA n-a susținut WNBA sau baschetul de colegiu feminin mai mult decât Kobe”, a scris pe Twitter analista și fosta baschetbalistă Rebecca Lobo.

„E uluitor cât de mult a însemnat pentru comunitatea sportului feminin”, spune într-un podcast jurnalista Lindsay Gibbs. „E trist că munca pe care el a făcut-o cu baschetul feminin de colegiu, de liceu, și pasiunea lui, sunt o excepție. Că iubirea și susținerea sa pentru aceste femei sunt o excepție. Și dacă e ceva ce sper să învețe mai mulți de la el e ca alți bărbați din sport care sunt în poziții de putere să-l urmeze, ca tații să-și ducă fetele la meciuri din WNBA și să le încurajeze iubirea pentru sport. Cred că toată implicarea lui a însemnat așa mult pentru că era așa rar să vezi un icon de nivelul lui urmărind fiecare aspect al sportului feminin așa cum o făcea el.”

Povestitor al sportului

Înainte să se retragă, în 2016 (într-un meci în care a înscris 60 de puncte), mulți i-au spus că o să-i fie foarte greu găsească ceva care să-i aducă aceeași împlinire, o îngrijorare reală pentru mulți sportivi, cu atât mai mult pentru cei al căror talent lasă o amprentă atât de puternică pe teren. Au fost oameni care i-au spus că o să intre în depresie sau o să aibă o criză identitară după cariera de 20 de ani. Dar Bryant, care avea 37 de ani, a promis că nu va fi așa. Mai ales că știa deja foarte clar ce vrea să facă mai departe: să spună povești.

A început printr-o scrisoare prin care-și lua la revedere de la sportul pe care l-a iubit, Dear Bascketball, transformată într-un scurtmetraj de animație care a câștigat premiul Oscar. A devenit astfel primul sportiv profesionist care câștigă un Oscar și prima persoană de culoare care îl câștigă pentru un scurtmetraj de animație. A spus atunci că ce simte e mai frumos decât câștigarea unui titlu NBA, tocmai pentru că e o validare venită în afara terenului.

A fondat o companie media, Granity Studios, care a produs Detail, o emisiune transmisă de ESPN în care a deconstruit performanțe atletice. A scris o autobiografie – The Mamba Mentality: How I Play – dar și cărți pentru copii, pentru că una din principalele sale preocupări post-retragere a fost sportul juvenil și creșterea viitoarelor generații. Tot pentru ei a lansat un podcast care vorbește despre partea distractivă a sportului și plănuia filme, animații și musicaluri sportive, pentru că simțea nevoia de povești care să traducă emoția și lecțiile sportului pe înțelesul lor.

„Credința mea fundamentală e că sportul poate schimba lumea. Pentru fetele mele n-au existat povești care să vorbească despre emoția sportului, călătoria sportului, dincolo de cele autobiografice. Așa că e treaba noastră să aducem fantezia, magia care sunt inerente sportului și să le împărtășim copiilor de pretutindeni”, povestea într-un interviu din 2018.

Dar cum separi moștenirea pozitivă de părțile întunecate?

Kobe a fost sportivul care a făcut lucruri de neegalat în fața panoului de baschet. A înscris 81 de puncte într-un meci din 2006, a adunat 18 prezențe în All Star Game, a fost de două ori cel mai bun marcator din ligă și a fost MVP-ul NBA în 2008. A fost apoi un antreprenor care a înțeles puterea sportului de a transmite mesaje pozitive, de a inspira și a oferi curaj copiilor. A fost un mentor pentru tinere sportive, un tată iubitor și o inspirație pentru oameni de peste tot.

Dar a fost și o personalitate extrem de competitivă, cu care putea fi greu de lucrat în echipă, care a îndepărtat coechipieri de la Lakers, despre care fostul lui antrenor, Phil Jackson, a scris într-o carte că era „de neantrenat” (uncoachable) și care a atras, mai ales la începutul carierei, ura multor fani care-l considerau prea individualist și egocentric.

Și a fost și bărbatul care în 2003, când avea 24 de ani, a fost acuzat că a violat o tânără de 19 ani într-o cameră de hotel din Colorado.

Și cred că e important să nu ignorăm sau să minimizăm partea asta a poveștii lui, cum am văzut într-un articol recent, în care acuzația de abuz sexual era prezentată ca un obstacol pe care baschetbalistul „s-a încăpățânat să-l depășească”, în urma căruia reputația sa a avut de suferit și performanța echipei a scăzut, din cauza drumurilor la tribunal, „chiar dacă în final cazul s-a finalizat cu o înțelegere în afara tribunalului”.

E o narațiune des folosită atunci când sportivi celebri sunt acuzați de violență împotriva femeilor, dar mi se pare un mod periculos de-a prezenta o situație deloc lămurită și finalizată, care îl victimizează și îi minimizează enorm rolul în ce i s-a întâmplat. Poate că în 2020, într-o lume post #metoo, n-ar trebui să mai purtăm atât de simplist astfel de conversații.

Pentru că ce s-a întâmplat a fost că avocații lui, media și fanii au hărțuit victima și i-au făcut publice numele, detalii despre viața sexuală și sănătatea mintală. Ea a renunțat să mai depună mărturie în instanță, iar judecătorul a clasat cazul. Tânăra a intentat un proces civil care s-a încheiat în privat cu o sumă – nefăcută publică, dar probabil mare – plătită de Bryant pentru tăcerea ei, și cu o declarație în care baschetbalistul și-a cerut scuze pentru suferința provocată și a recunoscut că au perspective diferite asupra ce s-a întâmplat între ei: „Deși eu cred cu adevărat că ce s-a întâmplat între noi a fost consensual, văd acum că ea a simțit și nu privește incidentul la fel ca mine. După luni în care am analizat dovezile, i-am ascultat avocatul, și chiar mărturia ei, înțeleg acum că ea simte că nu și-a dat consimțământul”. („Although I truly believe this encounter between us was consensual, I recognize now that she did not and does not view this incident the same way I did. After months of reviewing discovery, listening to her attorney, and even her testimony in person, I now understand how she feels that she did not consent to this encounter.”)

De atunci n-a mai vorbit public despre asta – decât evaziv, referindu-se la incident ca la „the Colorado situation” sau la „the gritty s—” care l-a lăsat fără sponsori. NBA n-a investigat în niciun fel cazul, iar cariera lui și-a continuat trendul ascendent. Mai mult, ca să treacă peste criticile din acea perioadă, și-a inventat un alter ego, Black Mamba, prin care și-a îndreptat energia negativă spre teren, hotărând că nu-i va mai păsa de ce spune lumea despre el și că va separa viața publică de cea privată, construind un mega-brand care va rămâne mereu întipărit în amintirile oamenilor despre el.

Dar oricât de mult ar fi încercat să le separe, ce s-a întâmplat în camera de hotel din Colorado (sau ce se știe despre ce s-a întâmplat) va rămâne mereu parte din istoria lui. Și nu ca un obstacol care i-a apărut brusc în cale și pe care l-a depășit în mod eroic, ci ca o consecință a ceva ce a făcut. Oricât de mult am iubi și admira idolii sportivi – sau actorii, sau cântăreții – și oricât de importantă ar fi moștenirea lor, e periculos să-i idolatrizăm într-atât încât să vedem doar părțile care ne plac, dând la o parte ce e prea inconfortabil. „Încă nu știm cum să spunem povești umane atunci când viața cuiva se termină, doar călătorii ale eroilor sau înfrângeri ale răufăcătorilor”, scrie autoarea și avocata feministă Jill Filipovic.

M-am întrebat zilele astea, mai ales văzând reacțiile la postarea jurnalistei de la Washington Post, dacă momentul pentru o astfel de discuție nu e nepotrivit, dacă la finalul vieții cuiva ar trebui să te concentrezi pe poveștile frumoase sau cât timp ar trebui să treacă până să poți aminti de cele care-ți arată și părțile întunecate ale cuiva. M-am întrebat mai ales cum se împacă o astfel de acuzație cu tot ce-a făcut ulterior pentru încurajarea sportului feminin: cu modul în care-și creștea fetele, cu felul în care mentora și sărbătorea reușitele femeilor din sport (nu doar din baschet, ci și din fotbal sau tenis), cu relațiile apropiate pe care le avea cu atâtea femei celebre sau jurnaliste care l-au cunoscut îndeaproape. M-am întrebat dacă ele știu mai multe despre ce s-a întâmplat în 2003, despre cum și dacă s-a schimbat după, sau dacă pur și simplu au ales să nu privească în direcția aia.

Dar dacă restul lumii nu știe mai multe e pentru că el a ales tăcerea, iar fanii, mass-media, cultura sportivă l-au lăsat să tacă. A lăsat neclarificată o parte care nu-i plăcea din propria poveste – plătind bani pentru asta –, și a pierdut astfel oportunitatea unei discuții deschise despre cum l-a influențat, ce lecții a învățat și cum a încercat să facă lucrurile diferit de atunci. Și nu poți să nu te întrebi ce-ar fi însemnat dacă un om cu influența lui ar fi vorbit pentru modul în care e înțeles consimțământul în conștiința publică sau pentru cum vedem, ca societate, raporturile de putere din jurul bărbaților celebri, mai ales într-o perioadă în care violența sexuală a fost un subiect atât de prezent în industria sportivă, muzicală și media.

Poate că implicarea sa atât de vocală în sportul feminin a fost modul prin care a încercat să facă asta. Poate că nu era încă momentul să spună mai multe, sau poate că n-a simțit că trebuia s-o facă. Poate că n-o să știm niciodată cum să umplem golurile de informație despre ce s-a întâmplat în 2003 și cum să integrăm asta în moștenirea lui.

Sau poate că împăcarea pe care o căutăm între cele două tipuri de narațiuni care pot fi spuse despre o figură așa de polarizantă nu există. Pentru că vin împreună, chiar dacă trezesc sentimente contradictorii. Dar cred că ele trebuie spuse împreună, pentru că ne ajută să înțelegem că viața nu e neapărat coerentă. Și pentru că ignorând lucrurile dificil de procesat din poveștile idolilor noștri nu ne aduce mai aproape de ei. Dimpotrivă, creează niște așteptări nerealiste pe care trebuie să le îndeplinească cu orice preț, și ne face să le scuzăm orice acțiune care iese din chenarul simplist construit în jurul măreției sportive. Și astfel nu rămâne loc pentru vocile mai puțin puternice, care pot avea lucruri dureroase, dar importante de spus. Și avem nevoie și de ele.

„Dacă vrem ca eroii noștri să fie bărbați mai buni”, scrie tot Filipovic, „și dacă vrem ca mai multe dintre eroinele noastre să fie femei, și dacă vrem cumva o lume în care poveștile sunt mai oneste decât le permite tiparul de erou sau răufăcător, atunci trebuie să începem să spunem întregul adevăr”.

 

Andreea Giuclea trimite un newsletter lunar despre puterea poveștilor din sport de a inspira, de a coagula comunități și de a reflecta lumea în care trăim, cu un focus pe sportul feminin și pe visele olimpice ale sportivilor. Te poți abona aici.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.