De ce nu mai vedem note de 10 în gimnastică și ce înseamnă asta pentru un sport care cândva era al grației și eleganței?

Acum câteva luni, circula pe internet un reportaj făcut de brazilienii de la Globo în care Nadia Comăneci intra din nou în sala de gimnastică de la Montreal unde, în 1976, primea primul 10 în istoria gimnasticii. Sala cu scaune galben-albastre era goală, iar în mijloc o așteptau bârna și paralelele. Nadia, despre care se spunea că nu plânge niciodată, s-a apropiat de aparate cu lacrimi în ochi și chiar s-a urcat pe bârnă pentru câteva elemente.

Jocurile Olimpice din această vara marchează 40 de ani de la performanța Nadiei. De când, la doar 14 ani, devenea cea mai cunoscută gimnastă din lume, după acel exercițiu perfect de la paralele care i-a adus primul 10 din istorie. Au urmat multe alte note de 10, și pentru ea, și pentru alte gimnaste. (Chiar prea multe, s-au plâns unii. La Jocurile Olimpice din 1988 de la Seul, de exemplu, s-au acordat 40 de note de 10, la feminin și masculin.)

Până în 2006, când Federația Internațională de Gimnastică a impus un nou sistem de notare, care a redus din subiectivisimul jurizării și a încurajat introducerea de elementele tot mai dificile în exerciții.

„Toată lumea a iubit nota 10 pentru că era simbolul perfecțiunii”, spunea Bruno Grandi, președintele Federației Internaționale. „Dar 10-le era de fapt restrictiv, pentru că nu permitea arbitrilor să separe nivelul de dificultate al exercițiilor de calitatea execuției. Am văzut că acel sistem și-a atins limitele la Jocurile Olimpice de la Atena din 2004.”

Acum, nota unei gimnaste e alcătuită din două punctaje: scorul D, care măsoară dificultatea combinată a fiecărei componente a unui exercițiu, și scorul E, care evaluează modul cum e executată fiecare dintre acele componente. Ambele sunt punctate de la 1 la 10, iar nota maximă care poate fi acordată este 20.

Astfel că aniversarea momentului Nadiei de la Montreal coincide cu împlinirea a 10 ani de la introducerea noului cod de punctaj; adică 10 ani de când știm că n-o să mai vedem note de 10 într-un sport pentru care nota maximă era visul multor fetițe care pășeau pentru prima oară în sală.

Ce înseamnă această schimbare pentru gimnastică

Dincolo de faptul că un 16.323 nu are rezonanța unui 9.7 sau a unui 10, noul cod de punctaj a schimbat sportul pe care îl evaluează. Introducând elemente tot mai dificile în exercițiile lor, pentru că astfel creșteau notele de plecare, gimnastele au devenit tot mai atletice, mai puternice și mai mature, înlocuind idealul „younger, smaller, stronger” care a dominat gimnastica mondială de la Nadia și Olga Korbut încoace.

Iar gimnastica modernă pare a fi tot mai mult o demonstrație de forță decât de măiestrie artistică, cum observă mulți comentatori, dar și foste gimnaste. „Nu mai e balet, grație”, spunea Monica Roșu, dublă campioană olimpică. „Poate că cei din forurile internaționale ar trebui să înțeleagă că sportul ăsta se numește totuși gimnastică artistică, nu acrobatică sau aerobică”, spune și Andreea Răducan.

Țările și sportivele care s-au adaptat cel mai repede acestui nou sistem au prins din start un avantaj. Cel mai bun exemplu e dominația SUA din ultimii ani. Gimnastele americane sunt solide, chiar musculoase, departe de idealul filiform de pe vremuri, remarcându-se mai degrabă prin forță și explozivitate decât prin mișcări grațioase.

S-o luăm ca exemplu pe Simone Biles, americanca de 19 ani care nu pare să aibă concurență pe plan internațional și de la care specialiștii se așteaptă să domine Jocurile Olimpice din vară. La Campionatul Mondial de la Glasgow 2015, unde a cucerit al treilea titlu mondial consecutiv la individual compus (un record), exercițiul ei de la sol din finala pe aparate a primit cel mai mare scor la ambele componente, E și D. Ceea ce înseamnă că nu doar a avut cele mai grele sărituri și înșurubări, dar le-a și executat cu cea mai mare ușurință.

Performanța ei are la bază un talent impresionant, dar și multă muncă și pregătire fizică, pentru că „nu ai cum să duci un integral cu asemenea linii de dificultate dacă nu ai foarte multă pregătire fizică în spate”, ne explică Monica Roșu.

Foto: www.fig-gymnastics.com

„Biles are cele mai dificile exerciții pe care le-am văzut”, observa și Nadia Comăneci într-un interviu pentru NBC Sports. „Dificultatea exercițiilor ei la sol și sărituri, dar și ușurința cu care le execută sunt aproape comparabile cu ce vedem în gimnastica masculină.”

Cum stau româncele?

Sunt voci care spun că această schimbare, care-a dus la un accent mult mai mare pus pe dificultate și putere fizică, e unul din motivele pentru care gimnastica românescă pare că rămâne în urmă. Generația actuală, cel puțin, e una destul de firavă din punct de vedere fizic, și puține fete pot executa exerciții de dificultate ridicată. Cum e săritura Amânar, una din cele mai grele din gimnastica feminină, la care Biles și alte americance strălucesc și adună puncte, dar pe care româncele nu o mai execută, neavând suficientă forță.

În plus, nevoia de a crește tot mai mult gradul de dificultate, de a forța limitele fizice și a căuta mereu să inovezi au ca efect și tot mai desele accidentări. E o realitate cu care se confruntă toate gimnastele, dar în cazul nostru, baza extrem de restrânsă de selecție face ca astfel de indisponibilități să se resimtă mult mai puternic.

Așa s-a întâmplat la Campionatele Mondiale de la Glasgow, când accidentările Cătălinei Ponor și Anei Maria Ocolișan nu doar că s-au simțit în concurs, dar au și destabilizat echipa din punct de vedere emoțional; așa se întâmplă și acum, când echipa pleacă la Rio – pentru cel mai important test al ciclului olimpic – fără Larisa Iordache, care are un deget fracturat, cu Cătălina Ponor nerecuperată complet după accidentarea la tendonul lui Ahile și cu alte fete care se luptă în tăcere cu probleme de sănătate.

Lotul feminin de gimnastică participă pentru prima oară în istorie la un turneu preolimpic. Între 16-18 aprilie, la Rio de Janeiro, se pun în concurs ultimele patru bilete, pentru care se bat opt țări: România, Brazilia, Germania, Franța, Belgia, Australia, Coreea de Sud și Elveția.

România nu a lipsit de pe podiumul olimpic din 1976. Adică de la prima notă de 10, a Nadiei.