De la “Think Big”-ul copilăriei la fotbalul “mic” al României și-al lui EURO 2016

Ciprian Rus 11 iulie 2016

Unde s-a pomenit, în copilărie, să joci la 0-0 și să aștepți loviturile de departajare sau să faci pasul înapoi la 1-0 și să joci la ciupeală până se lasă seara peste cartier și încep desenele animate? Unde se rupe realitatea magică a meciurilor din copilărie și unde începe fotbalul “mic” jucat nu doar de România, campioana europeană a disciplinei, ci și de nume mari la acest EURO, printre care inclusiv Portugalia, câștigătoarea trofeului?

Înfrângerile de care ne-am temut noi i-au făcut mari pe alții

Parcă nu mai știm să visăm la lucruri mari. Într-atât ne-am mulțumit cu puținul, încât am stat crispați la meciul de deschidere al EURO 2016, de teamă “să nu ne dea vreo patru” Franța. Lasă că am pierdut onorabil și am făcut din asta aproape o victorie, dar scorurile de care ne-am temut noi le-au încasat exact echipele pe care am ajuns să le îndrăgim tocmai pentru fotbalul generos pe care ni l-au oferit.

Și Ungaria, și Islanda au luat câte patru-cinci, iar Țara Galilor a reușit “performanța” de a fi singura echipă învinsă la EURO 2016 de Portugalia! Meciurile celor mici, care au știut să viseze la mai mult, ne-au lăsat, până la urmă, cele mai pregnante impresii ale acestui European care n-a propus decât un singur meci memorabil: victoria Italiei, în optimile de finală, în fața fostei campioane europene, Spania.

În rest, un lung pomelic de meciuri jucate parcă din obligație, culminând cu reprezentația dată de noua campioană, Portugalia, în fața Croației, acel meci fără nici un șut pe spațiul porții timp de 90 de minute…

Un “hattrick”, nimic mai mult

În visurile copilăriei, totul e posibil. Iei mingea de la mijlocul terenului, direct din pasa portarului, fixezi primii doi adversari, o dai printre ei și fugi pe bandă, de unde, în viteză, intrând spre centrul careului de “șaispe”, îi inșiri, pe rând, pe toți cei care-ți ies în cale și, când portarul apare, întins la maximum, ca o caracatiță, gata să-ți închidă poarta, te faci că tragi pe lung și șutezi, ușor, printre picioarele lui.

Nu trece mult și ești tăvălit pe gazon de un adversar enervat. Sunt 20 de metri și e poziția ta ideală de șut. Iei mingea cu ambele mâini, o cântărești între palme, ca să o simți cât mai bine, o pui în echilibru, faci trei pași în spate, șut și gol! Schemă veche, șut plasat la vinclu, peste capetele celor mai scunzi jucători din zid.

La 2-0, adversarul se ambiționează, meciul devine mai tăios, dar parcă și driblingurile sunt mai frumoase când sunt făcute pe muchie, ca slalomurile de la super uriaș. Iar când intră și “un-doi”-urile, e delir! La capătul unei faze de genul ăsta, scoți în tușă la extrema dreaptă, centrarea vine tare, tăiat, tu pui călcâiul și scorul e deja 3-0…

Despre a visa

Ce puștan n-a visat, în copilărie, la un meci de 3-0 în care toate golurile sunt ale sale, ce puștan n-a visat să repete seria imposibilă de lovituri de departajare parate de Duckadam, ce puștan nu se speria la gândul unui scor de 6-0 sau 7-1 împotriva marilor rivali de maidan din echipa blocului vecin? Acum ne e și frică să gândim că am putea câștiga la astfel de scoruri, de teamă să nu ni se întâmple să luăm, cândva, bătăi similare!

E în realitatea magică a copilariei ceva ce azi speakerii motivaționali numesc, cu litere mari, proiectate de pe file de PowerPoint, “Think Big”. E o putere de a visa care nu se impiedică nici de statistică, nici de risk management, nici de analize SWOT, nici de precauții, nici de teama de ridicol. Pur și simplu, visezi la ceva mare de tot și nimic din ce se întâmplă a doua zi nu te poate face să renunți la acel vis.

Undeva se rupe totul

Ceva, undeva, apoi, rupe aceasta realitate magică. Poate râsul înfundat al celor mai mari, poate meciurile tot mai dure pe an ce trece, poate înfrângerile grele, poate frica de a nu te accidenta, poate teama de a nu pierde totul, poate tocmai iminența succesului. Apare ceva care te face să gândești „mic”, să te mulțumești cu puțin, să fii fericit și cu un 1-0 marcat din ofsaid sau cu o calificare la loviturile de departajare.

Ne-am instalat comod în conformisme, gândim în “marje” mici, iar oportunitățile ne surprind precum a surprins execuția de 10 a Nadiei sistemul de afișare cu un singur digit de la Montreal. Iar când vine câte un 7-1 precum cel din semifinalele Mondialului brazilian sau câte un 4-0 sau 5-2 nici nu știm de unde să luăm acele rezultate. Căutăm înflăcărat prin foile cu statistici, în loc să ne amintim de visurile de pe maidanul copilăriei.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.