De la Paris: după bătăile sângeroase din primele zile ale turneului, fanii irlandezi și suedezi au arătat că se poate și altfel

Când auzi câteva zeci de mii de irlandezi cântând la unison „We had dreams and songs to sing”, un vers din frumosul cântec irlandez The Fields of Athenry, nu-ți imaginezi că fotbalul ar putea fi și altfel decât un prilej de a te strânge laolaltă cu oameni care-ți împărtășesc pasiunea, de a cânta și a visa împreună la goluri și victorii istorice.

După trei zile de la debutul Campionatului European, trei zile în care bătăile dintre suporteri au pus în umbră sărbătoarea pe care o promiteau organizatorii, o întâlnire aparent fără istoric dintre Irlanda și Suedia a venit ca o gură de aer proaspăt.

De obicei, când ajungi pe străzile în jurul arenelor, te strecori cu grijă printre grupurile de suporteri, încercând să nu le atragi atenția, să nu-i deranjezi și să nu fii prins la mijloc în vreo încăierare ad-hoc. Însă luni seară, parcă nu-ți mai venea să pleci din mijlocul tricourilor galben-verzi.

Irlandezii, verzi ca berile pe care le țin în mână, au început concertele din trenul care i-a dus spre Stade de France, unde au cântat de zor „Come on you boys in green”, „I just can’t get enough” sau “Everywhere we go, we’re the Irish boys, making all the noise”, tropăind și lovind cu palmele în scaune.

Când au debarcat și s-au încrucișat cu grupurile de suedezi, au schimbat canalul pe „Who the f* is Zlatan?”, încercând să-și provoace adversarii. Suedezii au răspuns însă cu zâmbete relaxate, cum sunt nordicii de fel, și li s-au alăturat în sesiunile de cântat și dansat, arătând că atmosfera dinaintea unui meci european poate fi și altfel decât cu scaune aruncate, cu sânge pe trotuare, cu gaze și tunuri de apă, cu paturi de spital.

În Saint Denis, suburbia din nordul Parisului unde e construit stadionul național al francezilor a fost cu ciocnit cutii de bere, cu făcut poze împreună, cu întrecut în glume despre Zlatan. („E adevărat că s-a accidentat la antrenamentul de dimineață și nu joacă?”, i-a întrebat un irlandez pe câțiva suedezi), cu poze făcute cu jandarmii care-i priveau și ei zâmbind. Și a fost cu fotbal, pentru că ăsta era motivul pentru care erau acolo. Pentru că au ajuns la stadion cu câteva ore bune înainte și nu mai aveau răbdare, fanii au găsit un teren, s-au împărțit rapid în două echipe, după culorile pe care le purtau, și au încins un preview la ce-a urmat pe stadion.

Au urmat alte cântece în tribună, imnuri nehuiduite, ci aplaudate, bebeluși în tricourile celor două echipe. Și, pe întreg Stade de France-ul, un amestec de galben și verde, culori mult mai relaxate decât roșul intens de duminică, de la Turcia-Croația, de exemplu; culori care te duc cu gândul la carnavalul de pe plajele braziliene, unde iubirea pentru fotbal e tot ce contează.

E adevărat că n-a fost un meci cu mari orgolii la mijloc, dar în contextul în care celelalte două echipe din grupă sunt mult mai puternicele, cel puțin pe hârtie, Belgia și Italia, egalul din Paris nu i-a ajutat nici pe suedezi, nici pe irlandezi. Cu toate astea, ei au continuat să se bucure împreună și după meci, driblând mingile oficiale ale turneului pe care și le cumpăraseră de la magazinele de suveniruri și umplând din nou străzile cu cântece.

Iar imaginea cu care rămâi, după ce stai ceva timp să-i privești, e a unei mingi prinse între crengile unui copac și vreo 10 bărbați în toată firea încercând să-l scuture de la bază. Ca apoi, cel mai curajos dintre ei, bineînțeles cu numărul 10, Ibrahimovic, scris pe spate, să-l escaladeze, sprijinit pe umeri verzi și galbene, să elibereze mingea și să coboare înapoi, în urale. Ca în copilărie, când încep visele și cântecele.