Fără favorită clară, turneul din Franța se oferă unui dark horse hotărât: argumentele şi slăbiciunile marilor puteri europene

Danny Coposescu 10 iunie 2016

Aşteptarea a luat sfârşit. Astăzi, Franţa îşi deschide uşile pentru o lună de fobal (sperăm) de cea mai înaltă calitate. La Paris, România se pregăteşte să stea în calea gazdelor, pe care nu ai cum să nu le consideri favorite. Nu e vorba doar despre calitatea din teren aici, ci mai degrabă de un context narativ care parcă cere o izbândă unificatoare pentru o naţiune care are nevoie de un stindard sub care să se strângă, aşa cum s-a întâmplat şi în 1998.

Dar, spre deosebire poate de ultimele două turnee finale importante, Euro 2016 nu are o favorită indisputabilă, un rol rezervat Spaniei până la carambolul din Brazilia. Şapte echipe pleacă cu şanse mai mult sau mai puţin apropiate de a pune mâna pe trofeu, fiecare cu argumentele și cu problemele ei.

Franţa

Înainte de ultimul eveniment fotbalistic găzduit, Cupa Mondială din 1998, Franţa nu arăta deloc încurajator. Rezultatele fuseseră slabe în anii precedenţi, antrenorul Aime Jacquet era disputat în toate colţurile şi mulţi jucători pe care azi în numim legendari nu îşi făcuseră numele cunoscut. Ştim cum s-a terminat acea poveste, dar de data asta lucrurile arată parcă în oglindă. Lotul francezilor e printre cele mai talentate şi echipa şi-a găsit un ritm bun înainte de debutul turneului. Atmosfera, însă, e una încărcată, nu numai din cauza aşteptărilor mari care apasă greu, dar și din pricina disputele din jurul selecţiilor făcute de Didier Deschamps, discuții care distrag atenţia de la ce ar trebui să conteze cel mai mult: pregătirea sportivă.

De la mijloc în sus, Franţa are o abundenţă de puncte forte. Paul Pogba şi N’Golo Kante sunt un Ying şi Yang care oferă un echilibru vital, dată fiind tendinţa formaţiei să joace aventuros şi să se deschidă des pericolelor. În faţă, chiar şi fără Karim Benzema, tineri ca Martial şi Kingsley Coman stau alături de oameni mai experimentaţi ca Giroud şi Gignac. Golurile nu au fost o problemă pentru naţionala lui Deschamps până acum.

Cu atât mai bine cu cât apărarea s-a încăpăţănat să facă majoritatea meciurilor strânse. Fără Varane şi Zouma şi cu doi fundaşi laterali îmbătrâniţi, portarul Hugo Lloris se poate aştepta la nişte săptămâni destul de ocupate.

Omul providențial

Arma principală a Les Bleus se anunţă Antoine Griezmann, după un sezon excelent cu Atletico Madrid. Cariera atacantului de 25 de ani a fost pe o continuă pantă ascendentă şi anul ăsta s-a dovedit capabil să răspundă în meciurile cele mai importante. Griezmann e un tip de la care te aştepţi să se ridice la înălţimea momentului.

Germania

Campioana mondială ar trebui să plece ca favorită în orice competiţie pe care o dispută. Dar forma Germaniei a ciobit încet-încet din impresia asta. Să zicem că înfrângerile cu Anglia şi Franţa din amicale pot fi înţelese, sau cel puţin nu trebuie luate în serios. Dar cea cu Irlanda în penultimul meci de calificare şi un incredibil 1-3 acasă Slovacia, acum mai puţin de două săptămâni, nu pot fi ignorate atât de uşor.

Echipa lui Joachim Low rămâne o superputere, cu jucători de calitate pe tot terenul. În fiecare zonă există cel puţin un reprezentant de top, de la Neuer în poartă şi Boateng în apărare, la asul Thomas Müller în atac. Scheletul echipei e format din oase tari.

Dar, când vine vorba de a pune ceva pe oasele astea, lucrurile nu mai arată la fel de bine. Urs Siegenthaler, un colaborator al federaţiei germane, recunoaşte că echipa se află într-o oarecare tranziţie şi unele posturi de pe teren nu aparţin clar vreunui jucător. După cum remarca şi Jonathan Wilson, vârful e una din punctele oarbe ale naţionalei. Deşi germanii produc fotbalişti buni pe bandă rulantă, departamentul ăsta a rămas curios de descoperit. Aşa a ajuns Germania să se bazeze (încă) pe Mario Gomez, mereu un atacant pe care te poţi baza, dar ajuns deja la 30 de ani şi trecut de vremea când juca la cluburile mari (azi joacă la Beşiktaş, pe care a ajutat-o să câștige titlul în Turcia).

Omul providențial

Din fericire, există un fenomen numit Müller. Un jucător straniu, fără talente uşor de identificat, atacantul lui Bayern reuşeşte mereu să facă diferenţa printr-un simţ aproape suprauman de fi mereu în locul potrivit, la momentul potrivit.

Spania

Totul părea destul de bine pentru Spania înainte de debutul de la Euro contra Cehiei. Echipa lui Del Bosque nu mai făcea furori de ceva vreme şi părea nesigură de propria identitate, dar măcar rezultatele se aşezaseră în ordine, iar un 6-1 contra Coreei de Sud, acum o săptămână, venea să ofere motive de entuziasm. Asta, însă, până la ultimul amical, un 0-1 anost cu o naţională a Georgiei care a primit cinci goluri de la România. Acum, Spania pare din nou obosită.

Și asta chiar dacă mijlocul echipei arată la fel de atragător ca în ultimii ani, chiar dacă Iniesta, Busquets şi Fabregas ştiu cum să joace împreună, iar Thiago Alcantara nu a uitat ce a învăţat la Barcelona, suplimentat de trei ani sub Pep Guardiola la Bayern. Koke, de la Atletico Madrid, a avut un sezon excepţional la echipa de club şi are și el o reputație în creştere.

Dar forma slabă a multor jucători, în frunte cu Fabregas, intră într-o combinaţie nefericită cu lipsa atacanţilor de clasă. Fernando Torres, renăscut în ultimul an, a fost lăsat acasă de Del Bosque, şi experimentele cu Nolito sau Aduriz în faţă nu au prea dat roade. Mai mult ca oricând, Spania pare prinsă între trecutul care i-a adus glorii fără precedent şi nevoia de a schimba ceva şi a evolua. Jocul cu care “Furia Roşie” şi-a câştigat ultimele două trofee nu mai e nici pe departe la fel de eficient, drept pentru care Del Bosque pare să aibă dificultăţi în a găsi alternative, aşa cum a reuşit Barcelona sub Luis Enrique.

Omul providențial

Alvaro Morata, deşi nu e un marcator prolific, a demonstrat că e un om pentru ocaziile mari pentru Juventus. De când a plecat de la Real Madrid, Morata şi-a bântuit fostul club în Europa şi e din nou proaspăt campion al Italiei. Dacă prinde timp pe teren, Morata poate fi tăişul sabiei de care are nevoie Spania.

Anglia

La fiecare doi ani, fie că e vorba de un European sau o Cupă Mondială, pe Insulă răsună o expresie familiară: England expects. Pentru o naţiune care se mândreşte că a dat lumii fotbalul, 50 de ani de la ultimul succes internaţional e o eternitate de aşteptare. Dezamăgirile constante au făcut din atitudinea Angliei faţă de propria echipă naţională una uşor auto-ironică. Englezii îşi promit de fiecare dată că nu-şi vor face speranţe, şi totuşi speranţele vin ca un tsunami de neoprit.

Acum, prospeţimea celui mai tânăr lot de la Euro 2016 a entuziasmat din nou ţara. Noua generaţie de jucători englezi sparge tiparul fotbalului britanic şi se apropie în tehnică şi imaginaţie de imaginea fotbalului continental. Avangarda de la Tottenham, în frunte cu Dele Alli şi Harry Kane, dar şi poveşti inspiraţionale ca cea a lui Jamie Vardy au aerisit considerabil o naţională care părea în pericol să-şi fi pierdut direcţia după decepţia „generaţiei de aur‟ a lui Lampard şi Gerrard.

Aici apare însă şi una din marile probleme ale antrenorului Roy Hodgson. Poate ultimul reprezenzant ale vechii gărzi, Wayne Rooney, a fost un motiv de confuzie în aşezarea echipei. Reputaţia lui Rooney drept cel mai bun marcator din istoria naţionalei, îl face greu de lăsat pe bancă, numai că forma atacantului de la Man Utd e cel puţin fluctuantă şi înghesuirea lui în sistemul de joc neutralizează punctele tari pe care Alli, Kane sau Vardy le oferă. Ultimii doi se pierd de obicei pe benzi, într-un 4-3-3 cu Rooney vârf.

Omul providențial

Dacă îşi păstrează rolul creativ de la mijlocul terenului, Dele Alli poate fi omul decisiv al echipei, aşa cum a arătat în victoria cu 3-2 din amicalul cu Germania. Eleganţa şi maturitatea surprinzătoare a tânărului de 20 de ani oferă Angliei o dimensiune în plus faţă de ce am văzut la ultimele două turnee finale.

Belgia

E greu să nu priveşti Euro 2016 ca ultima şansă a antrenorului Marc Wilmots. Norocul de a prelua de departe cea mai talentată generaţie de jucători din ultimele decenii nu s-a transformat în rezultate palpabile pentru selecţioner. Deşi Belgia a fost prima în clasamentul FIFA până în martie, rezultatul a fost mai degrabă un simptom al aberaţiei care arăta naţionala noastră pe locul opt decât dovada vreunui merit.

Dar asta nu însemană că lotul belgienilor nu arată într-avevăr bine: pe hârtie încă e greu să identifici un punct slab. Fiecare departament are cel puţin un jucător de top în fotbalul european şi la mijloc joacă atât Eden Hazard, cât şi Kevin De Bruyne. Când mai ai de ales şi între Lukaku, Origi şi Benteke în atac, sună deja ca un dream-team.

Dar Belgiei îi lipseşte adesea coeziunea. Parcă pentru a consacra convingerea că o echipă înseamnă mai mult decât suma părţilor ei, rezultatele au fost mixte (inclusiv un 1-1 cu Finlanda), iar Wilmots, copleşit parcă de abundenţa pe care o are la dispoziţie, nu are un 11 clar stabilit. Pe lângă asta, lipsa căpitanului Vincent Kompany complică lucrurile în apărare.

Omul providențial

Kevin De Bruyne s-a maturizat mult de când a fost lăsat să plece de la Chelsea şi revenirea în Premier League cu Man City i-a prins bine. Dacă De Bruyne poate să-şi transfere forma excelentă şi la echipa naţională, Belgia are tot dreptul să se considere un „dark horse‟ adevărat.

Italia

Naţionala lui Antonio Conte pare adesea ultimul bastion al stereotipului defensivei italiene: neînduplecat de bine organizată şi zgârcită cu şansele oferite adversarilor. Conte şi-a făcut numele la Juventus, unde echipa a scos de la naftalină un 3-5-2 mult mai expansiv decât ne obişnuise Serie A. Dar cu Squadra Azzura, antrenorul s-a văzut nevoit să experimenteze cu sisteme de joc care să acomodeze un lot destul de limitat.

În apărare, Chiellini şi Bonucci sunt dublaţi de un Gianlugi Buffon care nu dă semne că se apropie de sfârşitul carierei. Ultimul dintr-o generaţie excepţională de portari, Buffon nu a decăzut precum Casillas şi vorbeşte chiar de Cupa Mondială din Rusia.

Problema lui Conte, care se pregăteşte să o preia pe Chelsea după turneu, e că Italia suferă în atac. Doar de trei ori în ultimele şapte meciuri a reuşit să marcheze mai mult de un gol. Înfrângerea 1-4 cu Germania a fost categorică şi, când lucrurile nu merg bine, echipa rămâne uşor fără idei. Faptul că Graziano Pelle, care se chinuie să prindă prima echipă la Southampton, e vârful principal al formaţiei spune multe despre opţiunile lui Conte.

Omul providențial

Raza de soare poate fi Lorenzo Insigne, care a avut cel mai bun sezon al său pentru Napoli. Viteza şi imaginaţia sa pe flancul stâng pot oferi scânteia de care are nevoie Italia în atac.

Portugalia

De când a pierdut acasă cu Bulgaria într-un amical, Portugalia parcă s-a trezit şi a început să se ridice la aşteptările așezate pe umerii ei. Ultima repetiţie înainte de Euro a fost un 7-0 spectaculos cu (ce-i drept) Estonia, în care Cristiano Ronaldo a marcat de două ori.

La punctele forte ale echipei, ajunge să spui Cristiano Ronaldo. E mai mult decât se pot lăuda chiar şi unele dintre mai marile favorite, care nu au un om mereu gata să facă diferenţa. După încă un sezon cu peste 50 de goluri marcate şi al treilea trofeu Champions League câștigat, sunt destule motive să te aştepţi ca Ronaldo să-şi facă treaba şi pe scena internaţională. Ca şi în cazul lui Messi, un succes la echipa naţională e tot ce-i mai lipseşte portughezului.

Totodată, aici e şi slăbiciunea Portugaliei. Nicio altă echipă nu depinde atât de mult de un singur jucător. Spre deosebire de generaţiile precedente, restul lotului e profund dezechilibrat, iar echipa pare chiar descoperită la mijloc. Mai mult, Ronaldo şi-a și el schimbat jocul cu trecerea anilor. Mai puţin dispus să controleze ritmul meciului, omul lui Real seamănă din ce în ce mai mult cu un marcator pur-sânge decât cu un playmaker. Oricât de bun ar fi, Ronaldo nu poate să-şi paseze singur pentru goluri.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.