Imediat după finalul Campionatului Mondial de handbal feminin, turneu (câștigat de Franța) pe care echipa României l-a încheiat pe locul al 12-lea, am vorbit cu Cristina Neagu despre retragerea ei de la echipa națională.

Accidentată și nerefăcută la timp, Cristina a jucat doar 23 de minute la Mondial, acelea în meciul cu Germania, o înfrângere care a făcut, în final, diferența dintre atingerea și ratarea obiectivului pe care Neagu și colegele ei și-l propuseseră: clasarea între primele opt echipe și calificarea pentru Turneul Preolimpic din primăvară, acolo unde ar fi putut obține și biletele pentru Jocurile Olimpice de la Paris.

Cristina Neagu, care a jucat primul turneu final cu naționala României în 2007, s-a retras astfel dintre tricolore fără fast, într-un moment complicat pentru ea. N-a fost retragerea pe care și-a dorit-o, dar spune că e împăcată cu decizia ei. Și a găsit multă bucurie în miile de mesaje primite de la cei pe care, într-un fel sau altul, i-a inspirat.

Mai jos e interviul nostru cu Cristina Neagu.

***

Cristina, spune-ne întâi cum te simți acum, cum merge recuperarea și ce fel de accidentare este aceasta?

Mă simt mai bine. Este un mușchi de la genunchi, nu știu termenul medical, dar e un mușchi care se lipește de tendonul de la genunchi. A fost o accidentare care m-a ținut departe de teren mai mult timp decât mi-aș fi închipuit și mi-aș fi dorit. Asta e clar. În continuare, acum, deși m-am întors la club și la antrenamente, încă urmăm pași mărunți, pentru că nu mă pot antrena la 100%. Dar încercăm să facem pașii necesari ca în scurt timp să pot să revin la nivel maxim pe teren.

Cum a fost pentru tine încercarea asta de a te recupera la timp pentru a prinde meciurile de la Mondial?

A fost o perioadă foarte grea, sinceră să fiu. OK, problema asta medicală, din punct de vedere fizic, a fost grea, dar a fost mult mai greu din punct de vedere mental, pentru că am fost, cumva, într-un du-te-vino din ăsta continuu, într-o nesiguranță: nu știam ce să fac, cum să fac, cât să fac. Și mai mereu, când am încercat pe terenul de handbal, a trebuit să fac câțiva pași înapoi, pentru că încă resimțeam dureri și nu simțeam că pot să mă antrenez. Așa că, din punct de vedere psihic, chiar a fost o perioadă grea.

Până la urmă, am forțat, am vorbit cu toată lumea și am spus: OK, meciul cu Germania este cel mai important, vreau să fiu pe teren, să încerc să ajut echipa. Pentru că știam cu toții că era meciul decisiv pentru calificarea în sferturi, însă a fost greu. Nu mă antrenasem de o lună de zile, singurul antrenament pe care l-am făcut înainte de meciul cu Germania a fost o oră de handbal înaintea meciului, și mi-am dat seama că e foarte greu să continui așa. Încă mă resimțeam, aveam încă dureri, lipsa de pregătire și-a spus cuvântul, adică nu mă simțeam extraordinar. Plus că nu aveam nici siguranță în picior. Practic, am vrut să încerc, dar parcă toate lucrurile mi-au fost potrivnice.

În condițiile astea, cum te împaci cu momentul în sine? Îmi închipui că ți-ai imaginat altfel ultimul tău turneu final cu echipa națională.

Cu siguranță că mi-am imaginat altfel. Și nu putem să știm niciodată cum ar fi fost și care ar fi fost rezultatul dacă aș fi fost sănătoasă și într-o formă bună, cum cred că eram înainte de accidentare. Dar sunt împăcată. Să știi că sunt împăcată, pentru că am făcut tot ce a ținut de mine. Mi-am dorit foarte mult, am încercat, am rămas acolo cu echipa până la final. Am încercat să ajut cu tot ce am putut eu, chiar dacă nu puteam să ajut din teren. Așa a fost să fie. Nu pot să schimb nimic din ce a fost.

Mi-aș fi dorit, sigur, să pot să fiu pe teren la toate meciurile, să pot să dau tot ce am mai bun, să ajut echipa să se califice la Turneul Preolimpic, și de acolo să fi încercat calificarea la Jocurile Olimpice. Nu e niciun secret că mi-aș fi dorit foarte mult să ajung la Paris, am zis-o în multe rânduri. Dar, dacă așa a fost să fie, eu sunt împăcată cu situația.

O singură chestie – pe scurt, că n-aș vrea să stăm mult pe meciul cu Germania -, acolo ce crezi că s-a întâmplat? Păreați că sunteți în control.

Da. A fost o primă repriză foarte bună. Și cred că dacă reușeam să începem mai bine repriza a doua, să fi păstrat avantajul de 3-4 goluri, atunci am fi pus mai multă presiune pe atacul Germaniei, care nu mi s-a părut fantastic. Dar așa, pe ratările noastre, am primit câteva goluri ușoare pe contraatac. Și ele au revenit în meci, au preluat repede conducerea. După care, bineînțeles, noi am început să ne stresăm și nu ne-au mai ieșit lucrurile nici în atac, nici în apărare, așa cum ne ieșiseră în prima repriză. Cred că acolo a fost cheia, la începutul reprizei a doua.

Dacă acolo am fi reușit să păstrăm avantajul de 3-4 goluri… Pentru ca atacul nu a fost rău, părerea mea, nici la începutul reprizei a doua, când am găsit soluții destul de bune de aruncare, însă nu am reușit să marcăm. Dacă am fi reușit să marcăm, să păstrăm diferența, probabil că și Germania s-ar fi stresat, mai ales că, așa cum spui și tu, în primă repriză am avut meciul sub control.

Ce v-ați spus la final de turneu? Și ce le-ai transmis tu fetelor?

Am avut un mic speech când am ajuns la hotel, și le-am spus că a fost ultimul meu turneu, că îmi pare rău că nu ne-am calificat, pentru că mi-aș fi dorit să încercăm calificarea la Jocurile Olimpice. Le-am spus și că mi-a făcut plăcere să joc alături de ele, că le urez multă baftă, că am fost mulți ani la echipa națională și am realizat lucruri frumoase și că le doresc și lor să realizeze lucruri frumoase și să revină cu România în top. Sau între primele echipe ale lumii.

Cum au primit vestea?

Să știi că au fost destule fete care au plâns. A fost un moment destul de emoționant și pentru mine, și pentru ele.

Apropo de momentul retragerii, cum ai luat decizia asta? Ai simțit vreun moment că nu mai poți ajuta echipa pe cât de mult ți-ai dori tu s-o ajuți? Sau poate ai simțit că e nevoie să ai mai multă grijă de corpul tău? Ce anume ai pus în balanță?

Decizia retragerii am luat-o, cumva, de mai mult timp. Și anul trecut am spus că este ultimul campionat european pentru mine. Cred că la un moment dat simți lucrul ăsta. Se știe că eu voi continua să joc la CSM București, adică nu îmi închei cariera, însă, nu știu, cred că vine un moment în care pur și simplu simți lucrul ăsta. Nu este ca și cum nu aș mai fi vrut. Din moment ce voi juca la CSM, probabil că aș mai fi putut să joc (și la Națională), dar cred că a venit momentul în care trebuie să am și eu mai multă grijă de corpul meu. Este… este greu.

La vârsta mea, cu accidentările pe care le-am avut, să mergi și să joci, nu știu, șase, opt, nouă meciuri în două săptămâni, după care să te întorci la echipa de club și să revii imediat la antrenamente, la Liga Campionilor, la cel mai înalt nivel. Plus că s-au adunat multe și din punct de vedere psihic. Adică, pur și simplu am simțit că ăsta e momentul. Și, sigur, îmi doream foarte mult calificarea la Jocurile Olimpice; chiar m-am gândit că să fi participat la Jocurile Olimpice ar fi fost retragerea perfectă din echipa națională.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Cristina Neagu (@cristinaneaguofficial)

Dacă ne gândim la parcursul ăsta, un parcurs lung și plin de încercări, multe reușite, altele nereușite, dar probabil valoroase și ele în plan personal, tu ce-ai învățat din anii petrecuți la Națională? Și cât de mulțumită ești de realizările voastre colective?

Am participat la primul meu turneu final cu echipa națională în 2007, când am ieșit pe locul patru. M-am gândit atunci că am toată cariera înainte și că o să curgă, cu siguranță, medaliile și rezultate foarte bune, și că am timp să realizez multe lucruri mărețe. Chestia asta le-am zis-o și fetelor mai tinere. Le-am zis mereu să profite de orice moment pe care îl au, pentru că nu știi niciodată ce se poate întâmpla. Și chiar dacă acum crezi că ești tânără și că ai timp să realizezi lucruri mărețe, s-ar putea ca lucrurile alea să nu vină niciodată. Și că trebuie să profiți de fiecare meci, de fiecare turneu, de fiecare șansă pe care o ai. Eu am încercat să profit de fiecare șansă pe care am avut-o la echipa națională. Mereu echipa națională a însemnat ceva foarte special pentru mine.

Am avut și șansa să prind foarte multe generații de-a lungul timpului, și am jucat alături de jucătoare extraordinare, jucătoare de legendă ale Naționalei României. Cu unele dintre ele am obținut rezultate mai bune, cu altele mai puțin bune, dar am putut să învăț de la ele, de la antrenorii pe care i-am avut. După care lucrurile s-au schimbat, s-au schimbat generațiile, au venit alte generații. A fost greu să… Eu fiind deja un lider al echipei, am văzut că au fost momente în care a fost greu să formăm din nou un grup unit. Fiecare antrenor a avut și el stilul lui diferit, a încercat să impună altceva la echipă. Pe alocuri, am reușit iarăși să formăm grupuri unite și să obținem performanțe. Au fost și ani mai puțin buni, dar totuși am reușit să rămânem în primele zece, inclusiv la campionatele mondiale, o mare parte din timp. Din păcate, în ultimii ani, nu am mai reușit lucrul ăsta și, începând cu 2019, ne-am abonat, cumva, la locul 12.

Și a fost destul de greu și de apăsător să nu mai ai șansa să joci pentru locurile fruntașe. Sigur că, între timp, și eu am împlinit niște ani, m-am mai accidentat o dată grav la genunchi, în 2018, după care, în 2021, m-am operat din nou la ambii genunchi. Dar nu am niciun regret, să știi. Chiar dacă mi-aș fi dorit, sigur, să câștig o medalie de aur cu România – a fost cel mai mare vis al meu, al carierei mele, să câștig o medalie de aur cu România! Dar nu am niciun regret, în sensul că mereu am venit la echipa națională cu inima deschisă, indiferent de situația mea medicală. Au fost multe momente în care am avut probleme medicale, m-am bandajat, nimeni nu a știut, am intrat pe teren și am dat tot ce am avut eu mai bun, de fiecare dată. Și, din punctul ăsta de vedere, nu regret nimic.

Ai folosit termenul de jucătoare de legendă, referindu-te la colegele cu care ai jucat la Națională. Evident că ești și tu o jucătoare de legendă a României. Te interesează lucruri ca moștenirea ta la echipa națională? Sau, mai precis, ce ai vrea să fi preluat colegele mai tinere de la tine?

Ce mi-ar plăcea să las în urmă, dacă aș putea să las ceva, ar fi curajul, ar fi asumarea responsabilității, ar fi foamea de rezultat, ambiția, spiritul de luptă. Astea mi-ar plăcea să rămână, pentru că eu consider că de fiecare dată când am mers la echipa națională am încercat să insuflu lucrul ăsta colegelor mele: să dăm tot ce avem mai bun de fiecare dată, indiferent de rezultat. Să avem această foame de rezultat, această ambiție, această dorință de a face performanță, de a demonstra tuturor că România merită să fie în primele locuri. Eu întotdeauna am pornit cu gândul ăsta. La fiecare turneu final, în mintea mea a fost: noi trebuie să jucăm pentru medalii. Nu pentru locul 8, nu pentru locul 10, nu pentru locul 12. Adică eu asta am vrut și am crezut în lucrul ăsta. De fiecare dată.

Argumentele grupului actual care ar fi? Și leg aici și a doua întrebare: voi ați format, în ultimii ani, un nucleu din jucătoare care au experimentat, la un moment dat, handbalul și viața în alte țări, în alte campionate. Cât de importantă e experiența asta formatoare, dacă ne uităm la grupul actual? (Toate componentele lotului actual joacă în campionatul nostru)

Eu cred că e importantă. Și o să-ți dau exemplul meu. Deși aveam aproape 25 de ani când am plecat la Buducnost, adică nu am fost de foarte tânără acolo, am văzut spiritul lor de luptă, am văzut câtă grijă au de partea medicală, câtă grijă au de jucătoare, cum se lucrează; multe chestii pe care le-am văzut acolo am încercat apoi să le aduc la echipa națională și am încercat să ajut. Am zis: Uite, acolo au nu știu ce pe partea medicală, hai să aducem și noi, că asta ne ajută. Sau: Uite ambiția asta cu care joacă fetele astea! Mă uit și acum la Muntenegru: cu o echipă extrem de tânără – extrem de tânără! – au făcut un turneu senzațional, din punctul meu de vedere. Nu doar că au intrat în primele 8-9, deși erau deja calificate la Turneul Preolimpic, datorită rezultatului de anul trecut, dar modul în care s-au bătut la fiecare meci, pentru fiecare minge; adică și în meciurile lor pierdute sunt acolo, la 1, 2, 3 goluri cu adversari cotați mult mai bine.

Și, așa cum zici și tu, înainte erau mai multe jucătoare care jucau afară, care jucau la cel mai înalt nivel, care aveau o astfel de experiență. Și lucrul ăsta conta foarte mult când veneam la echipa națională, pentru că rezistam mult mai bine presiunii. Atunci când joci în Liga Campionilor, ai o altfel de experiență. Și, normal, dacă vine un meci important la echipa națională, un meci decisiv, știi cum să gestionezi și presiunea, și emoțiile, pentru că deja ai trecut prin asta la un nivel foarte înalt. Deci cred că lucrul ăsta e important. Dacă joci doar în Liga Națională, indiferent cât e de tare Liga Națională în momentul ăsta – pentru că și aici sunt foarte multe jucătoare străine – cred că e foarte important să ai meciuri la cel mai înalt nivel intercluburi – și competiția supremă este Liga Campionilor. În plus, când mergi să trăiești în altă cultură, și e greu la început, crești la nivel uman; crești ca om, având și alte experiențe.

Din câte știu – dar poate greșesc -, Federația n-a marcat în vreun fel anunțul tău. Ne așteptăm la un meci de retragere, ați stabilit ceva? 

Nu am stabilit absolut nimic cu nimeni, nu mi-a spus nimeni nimic. Mi-au mulțumit, în momentul când am spus că a fost ultima mea apariție la echipa națională, dar mai departe nu știu absolut nimic.

Ce fel de mesaje ai primit? Care te-au bucurat cel mai mult? Și cât de mult contează susținerea oamenilor?

Să știi că am primit foarte, foarte multe mesaje, sute, poate mii de mesaje emoționante, mesaje în care oamenii spuneau cum i-am inspirat în viața lor de zi cu zi, în job-urile lor; sigur, pe unii în handbal sau în alte sporturi pe care le practică. Crede-mă, lucrul ăsta m-a bucurat cel mai tare. Cred că, dincolo de ce-am realizat eu cu echipa națională, și în sport în general – goluri, medalii, trofee, etc, etc, multe, puține, câte au fost – cred că lucrul ăsta contează cel mai mult, ce rămâne în urma mea: faptul că oamenii se simt inspirați de ambiția mea, de puterea mea de muncă, de puterea mea de revenire, de faptul că eu am crezut în ceea ce fac, am crezut că aproape nimic nu e imposibil dacă îți dorești cu adevărat. Lucrul ăsta m-a super-emoționat – și cred că îți dai seama că mă emoționează și acum, când vorbesc despre asta – și m-a bucurat foarte mult. Poate asta m-a bucurat cel mai mult. Știu că mulți poate se bucură la goluri sau cred că doar golurile contează – și ce au mai văzut pe la televizor -, dar faptul că oamenii s-au simțit inspirați și am putut cumva să ajung astfel la ei e lucrul cel mai important pe care l-am reușit. E cel mai important lucru care rămâne, de fapt, după mine. Mai departe de realizările din handbal.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Handball Afterworks🤾🏻‍♀️☕️ (@handball.afterworks)

Am văzut, odată cu anunțul retragerii tale de la Națională, și nelipsitele voci critice. Unii îți reproșează, de pildă, că nu ai o relație deschisă cu presa din România. Dar nu asta mă interesează, ci alte două lucruri: 1. cum vezi relația ta cu presa de la noi? 2. crezi că ne lipsește nouă ceva, în peisajul media de la noi, de nu suntem în stare să construim relații de respect cu sportivele și sportivii de la noi?

Măi, să știi că eu nu cred că am avut sau că am o relație proastă cu presa. În general, am răspuns pozitiv la cererile venite din presă. Sigur că, gândește-te, am fost atâtea momente, poate după un meci pierdut, poate un moment de frustrare sau de supărare, în care efectiv n-am avut starea necesară să mă duc să dau un interviu sau să vorbesc cu presa, dar eu cred că se caută, cumva, partea asta mai negativă, în detrimentul părții pozitive, care, cred eu, este predominantă în relația pe care am avut-o mereu cu presa. Chiar consider că am încercat de fiecare dată… Pur și simplu cred că face și asta parte din job-ul meu: să am relația asta cu presa. Și am știut asta de la început, doar că, uneori, cum ți-am spus, poate nu am avut starea necesară și poate că unii au luat-o cumva personal. Dar nu a fost niciodată nimic personal și întotdeauna am încercat să vorbesc cu presa atât cât am putut eu și nu cred că am refuzat niciodată pe nimeni; e adevărat că am primit multe cereri de interviuri de-a lungul timpului și evident nu le-am putut onora pe toate. Dar nu cred că este ceva ieșit din comun. Nu cred că există sportiv în lumea asta care să meargă la toate publicațiile, care să răspundă pozitiv la toate cererile de interviuri. Chiar nu cred că am făcut nimic ieșit din comun și aproape de fiecare dată am răspuns pozitiv la cererile de interviuri din presă.

Cum vezi momentul prin care treceți la CSM? Ce crezi că faceți bine și ce ai vrea să faceți mai bine?

Ar fi două situații, nu? Dacă luăm Liga Națională, unde echipa merge bine, aproape fără greșeală, multe n-ar fi de spus. Sau poate ar trebui să fie spuse niște lucruri pozitive în situația asta. Sigur că există situația cealaltă, în Liga Campionilor, unde parcursul nostru nu a fost până acum așa cum ni l-am dorit sau așa cum a fost anul trecut. Însă suntem abia la jumătatea sezonului, mai sunt multe meciuri de jucat, acum important este să avem toate jucătoarele sănătoase și valide după acest Mondial lung și obositor, în care noi am avut destul de multe jucătoare la echipele naționale. Sigur, unele au jucat mai mult, altele mai puțin, dar e important ca toată lumea să se întoarcă sănătoasă și să ne pregătim pentru Liga Campionilor.

Timpul este destul de scurt, acum vin Sărbătorile, după care o să avem câteva antrenamente, o săptămână sau 10 zile de pregătire, și începem din nou Liga Campionilor – jucăm acasă cu Buducnost. Îmi doresc foarte mult să încheiem grupa pe un loc cât mai bun, după care urmează meciurile decisive. Gândește-te că anul trecut am avut un parcurs aproape impecabil până la sferturile de finală, însă am pierdut cele mai importante meciuri. Poate că anul ăsta o să fie diferit. Ne dorim, sigur, ca vârful nostru de formă să fie în meciurile decisive – obiectivul principal este să ajungem în Final 4.

Dacă te uiți acum peste umăr la cariera ta de la Națională și să-mi dai doar un moment pe care-l păstrezi în amintire: care e cea mai dragă amintire pentru tine?

Cea mai dragă amintire este ședința pe care am avut-o în 2015, înaintea meciului cu Brazilia. Momentul acela o să-mi rămână mereu în suflet. Și chiar le povesteam unora dintre fete acum, la Campionatul Mondial, că eu îmi amintesc medaliile și momentele frumoase, desigur, dar că cel mai drag moment pentru mine este acela în care am povestit, ne-am deschis, am fost sincere una cu cealaltă și am format un grup aproape de nebătut.

***

Cristina Neagu, singura sportivă care a primit de patru ori titlul de cea mai bună handbalistă a lumii, a câștigat cu naționala României două medalii: bronzul european în 2010, respectiv bronzul mondial în 2015. Cu ea în teren, echipa României a fost aproape de medalii și în 2007 (locul 4), 2008 (locul 5), 2016 (locul 5) sau 2018 (locul 4).

Cristina ne-a spus o parte din povestea ei în seria Neînvinșii

Foto: Anze Malorvh / kolektiff,  Mircea Rosca / ActionFoto.ro