După succesul imens de la Campionatul European, unde victoria contra Belgiei (3-1) a dus Țara Galilor în semifinalele turneului, povestea galezilor își cunoaște deznodământul: a fost un drum greu, chiar tragic, dar băieții lui Chris Coleman au ajuns la destinație.
E martie 28, 2015, şi pe un stadion din Haifa se întâmplă ceva neobişnuit. Nu e vorba doar de rezultatul înscris pe tabela de scor, într-un neon luminos: Israel 0-3 Ţara Galilor. Dar pentru o generaţie şi ceva de galezi, rezultatul e surprinzător, și poate tocmai de-asta, într-un moment fără precedent pentru toţi cei care au făcut pelerinajul de pe insula ploioasă până în Israel, suporterii caută să-şi exprime nişte sentimente nefamiliare.
Încet şi timid la început, apoi tot mai avântat şi mai răsunător, imnul neoficial al Ţării Galilor devine fundalul sonor al unei victorii pe care antrenorul Chris Coleman o numeşte „curajoasă şi minunată.“ Despre asta vorbesc şi versurile recitate de galezi: despre războinici curajoşi şi o limbă veche care rămâne vie.
Un an şi două luni mai târziu, în Franţa, aceeaşi echipă de fotbal a reușit să personifice cuvintele acelea, după câteva evenimente care respectă toate caracteristicile unui roman formator.
Începuturile: moştenitorii tronului
Ţara Galilor nu a dus niciodată lipsă de fotbalişti buni. Sportul s-a răspândit acolo cu aceeaşi fervoare ca şi pe restul Insulei, la sfârşitul secolului XIX, deşi în sud a trebuit să se lupte mereu cu rugby-ul, care a avut mai mereu câştig de cauză.
Totuşi, înainte de generaţia asta, istoria fotbalului galez nu începea cu Ryan Giggs. Echipa de vis a lui Liverpool – care a dominat întreaga Europă între anii 1970 şi 1980 – avea mereu cel puţin un vârf de lance născut pe micul teritoriu de la vest de Anglia. Jon Toshack şi Ian Rush au marcat împreună peste 400 de goluri acolo şi au câştigat tot ce se putea, inclusiv Cupa Europeană.
Diferenţa dintre cei doi e că Toshack s-a aruncat fără ezitări în antrenorat, şi nu în orice fel. Poţi să numeri pe degetele de la o singură mână managerii britanici care au reuşit să câştige titluri în cinci ţări, cu atât mai puţin să aibă în CV pe Real Madrid (de două ori). După o carieră nomadică dar presărată cu succes, nu-i de mirare că fostul atacant a ajuns în sfârşit selecţioner al naţionalei sale în 2004.
Există două moduri de a evalua mandatul său de şase ani. Ai putea să te uiţi la lotul de care dispunea Toshack şi să conchizi că nu Euro 2016 trebuia să fie primul turneu final din 1958 încoace la care participă galezii. Craig Bellamy, John Hartson, Gary Speed şi bineînţeles Ryan Giggs ar fi trebuit să fie suficienţi pentru o calificare încă de pe vremea aia.
Dar lucrurile nu sunt chiar aşa de simple. „Am preluat o formaţie cu vârsta medie de 28 de ani, câţiva dintre jucătorii mai bătrâni s-au retras şi a fost un job de reconstrucţie totală,‟ spunea Toshack, pentru Daily Mail. Mai mult, „unii erau mai interesaţi de ei înşişi decât să-i ajute pe băieţii mai tineri.”
În timp ce indisponibilităţile de ultim moment ale lui Giggs deveniseră un leitmotiv, selecţionerul şi asistentul lui, Brian Flynn, scotoceau ţara în lung şi în lat, căutând o generaţie nouă care să schimbe garda: „Planul era să găsim jucători galezi oriunde se putea. Dacă câinele tău era galez, Brian Flynn ar fi aflat despre asta.“
Cei doi au săpat până au dat de aur: Joe Allen, Aaron Ramsay, Gareth Bale şi Ashley Williams (englez prin naştere, dar cu un bunic galez) şi-au câştigat primele selecţii în proiectul de reconstrucţie al lui Toshack. De fapt, nouă dintre cei 14 jucători folosiţi de Chris Coleman în victoria de debut contra Slovaciei sunt „copiii lui Toshack“. Însă până să ajungă la gloria unei seri în Franţa, tinerii protagonişti au trebuit să treacă printr-o tragedie care să-i pună pe drumul spre maturitate.
Tragedie şi drumul spre izbăvire
Naţionala galeză are mai multe episoade tragice în încercările sale de a sparge un blestem care a persistat aproape şase decenii. În 1985, golul lui Toshack a fost la nouă minute de a-şi trimite echipa în Mexic, la Cupa Mondială, dar Scoţia egala atunci dramatic. Prea crud pentru inima legendarului antrenor scoţian Jock Stein, care se prăbuşea la marginea terenului şi nu avea să se mai ridice.
Opt ani mai târziu, tocmai România frângea inimile suporterilor galezi şi în special a lui Paul Bodin, care rata un penalti în faţa unui Florin Prunea uşurat. Povestea verii americane începea acolo pentru generaţia lui Hagi, în timp ce galezii nu aveau să se mai apropie de un turneu final până în 2011, momentul unui dezastru cu rezonanţe departe de terenul de joc.
Gary Speed apucase să joace sub Toshack la naţională şi, în 2010, îşi înlocuia fostul mentor la cârma naţionalei. O aripă talentată, adorat la trei cluburi (Leeds, Everton şi Newcastle), Speed a continuat proiectul de întinerire, doar că de data asta cu rezultate concrete. O victorie explozivă cu 4-1 contra Norvegiei ducea Ţara Galilor la patru victorii în cinci meciuri, şi grupa de calificare pentru Europeanul din 2012 arăta mai promiţător ca oricând.
Carismatic şi plin de umor, selecţionerul apărea la o emisiune BBC din 26 noiembrie 2011 şi vorbea cu mult entuziasm despre noua generaţie galeză care îşi intra în mână. În dimineaţa următoare, Regatul Unit se trezea cu vestea că Gary Speed, la 42 de ani şi aparent cu lumea la picioare, îşi luase viaţa în timpul nopţii.
Trauma avea să atingă pe toată lumea, de la familie şi foşti colegi de echipă, până la puştii galezi care tocmai se pregăteau să înfrunte lumea sub îndrumarea lui Speed. Nu în ultimul rând, l-a rănit pe Chris Coleman, care fusese trecut cu vederea în favoarea prietenului său de o viaţă pentru job-ul de selecţioner şi care era abordat acum de Asociaţia de Fotbal galeză.
Coleman ajunsese în 2003, la 33 de ani, cel mai tânăr antrenor din Premier League, cu Fulham. Din multe privinţe la fel de necopt ca şi lotul adolescentin pe care îl prelua, fostul fundaş a fost multă vreme bântuit de sentimentul unei trădări. Primele luni ale lui Coleman la naţională au fost un excerciţiu în compensare, pierdut în dorinţa de a respecta amintirea amicului său. În cartea sa, „Together Stronger‟, Chris Wathan descrie cum orice decizie importantă trebuia să vină ca răspuns la întrebarea „Ce ar face Speedo?“.
Dar Coleman nu e Gary Speed şi a fost nevoie de o umilinţă istorică în faţa Serbiei, 1-6, pentru ca selecţionerul să se rupă de trecut şi să preia controlul asupra viitorului.
Spre Franţa pentru „Speedo”
Odată ce şi-a permis să aibă încredere în propriile puteri, Chris Coleman s-a dovedit un antrenor inovativ. Alături de Antonio Conte, e unul din avangarda care a reinterpretat un 3-5-2 ieşit de mult din modă, şi rezultatele nu s-au lăsat aşteptate prea mult. Într-o grupă de calificare dificilă, cu Belgia, Bosnia şi Israel, planetele s-au aliniat pentru Țara Galilor.
Gareth Bale şi-a asumat rolul de lider aşa cum Giggs nu o făcuse niciodată, Ramsey, Allen şi Ledley, cândva diamante neşlefuite dezgropate de Toshack şi Flynn, au ajuns produse finite, gata să-şi actualizeze muntele de potenţial. Şi, cel puţin la fel de important, Ashley Williams a primit banderola care atârnase prea greu pe braţul lui Ramsey.
Victoria de la Haifa a fost urmată de un punct culminant care avea să prevestească ceva şi mai semnificativ. Ţara Galilor învingea și Belgia, în vara trecută, cu golul de poveste al lui Bale, şi o generaţie tânără şi atinsă de tragedie păşea în maturitate. Câteva luni mai târziu, Ţara Galilor îşi confirma prima calificare la un turneu final din 1958 încoace. Blestemul era rupt şi Coleman ducea munca prietenului său până la capăt. Dar în felul său propriu.
Împreună mai puternici
Când directorul de marketing al Ţării Galilor dezvăluia o campanie cu motto-ul ăsta – „#TogetherStronger“ -, era uşor s-o priveşti cinic, ca pe încă o mişcare artificială care să mai extragă nişte profituri din buzunarele suporterilor dedicaţi. Dar povestea Ţării Galilor e aparte în lumea fotbalului de astăzi. Asta pentru că „Together Stronger“ nu s-a născut în laboratoare comerciale, ci în sânul unei echipe fascinate de propria istorie şi dornică să contribuie la ea.
Pe sigla echipei naţionale sunt brodate cuvintele „Gorau Chwarae, Cyd Chwarae”: cel mai bun joc e jocul de echipă. Asta e inspiraţia din spatele mantrei moderne şi, oricât ar suna ca un clişeu, nu sunt vorbe goale. Lotul galez a adoptat cu entuziasm proiectul, l-a popularizat pe internet sub formă de hashtag şi, mai important ca orice, l-a trăit prin fapte. Jucătorii au o chitară la care cântă balade tradiţionale după meciuri.
„Jucăm tenis de masă împreună, jucăm golf. Facem quiz-uri. De fapt, facem totul împreună,“ spune Bale, care demonstrează de ce a ajuns un adevărat anti-Ronaldo. Fiecare dintre cele trei goluri marcate de el în Franţa au fost sărbătorite cu toată banca galeză, uriaşe îmbrăţisări colective în care parcă fiecare individ îşi ia putere şi energie din grup.
Cum să explici altfel o revenire ca cea de vineri seară, o încheiere perfect simbolică a cercului început pe Millenium Stadium acum un an? Cum să explici prestaţia gigantică a lui Williams care, acum câteva zile, în „optimea“ cu Irlanda de Nord, nu-şi putea mişca braţul drept, dar refuza să-şi părăsească postul? Cum să explici transformarea lui Hal Robson-Kanu, fără club de când a fost eliberat de Reading, în Johan Cruyff? Nu în utlimul rând, aşa înțelegi de ce Aaron Ramsey, avertizat şi prin urmare suspendat pentru semifinală (prima din istoria Ţării Galilor), şi-a înnăbuşit dezamăgirea cruntă cu bucuria colectivă la care a contribuit atât de mult.
E 1 iulie, 2016, şi pe un stadion din Lille, se întâmplă ceva magnific. Suporterii înlăcrimaţi, jucătorii şi familiile lor, nimeni nu vrea să plece acasă. Toţi vor să sărbătorească împreună, să cânte şi să danseze împreună, pentru că sunt mai puternici împreună. În timp ce imnul galez răsună sfidător, echipa îşi înlănţuieşte braţele şi formează o inimă pe teren. Nimeni nu o spune cu voce tare, dar cu toţii știm că ea bate şi pentru Gary Speed.
