Mary Cain trebuia să fie următoarea stea a atletismului. În schimb, ea povestește acum despre sistemul care a distrus-o de dragul performanței

Andreea Giuclea 8 noiembrie 2019

La 16 ani, Mary Cain era cea mai rapidă atletă din SUA. La 17 ani, devenea cea mai tânără alergătoare care se califica la Campionatele Mondiale de Atletism. În primul an de facultate, se alătura echipei de atletism Nike Oregon Project, un proiect sponsorizat de Nike și condus de Alberto Salazar, un celebru antrenor care i-a spus că e cea mai talentată atletă pe care a văzut-o. S-a mutat la baza de pregătire Nike din Oregon să se antreneze cu Salazar și cu cei mai rapizi atleți din lume și simțea că trăiește un vis.

Însă ce-a găsit a fost un sistem abuziv care i-a făcut mult rău și despre care vorbește acum, într-un interviu în New York Times: „M-am alăturat Nike pentru că voiam să fiu cea mai bună atletă din lume. În loc de asta, am fost abuzată emotional și fizic de un sistem construit de Alberto și susținut de Nike.”

Cultura construită de Salazar era una bazată pe control și abuz emoțional, care punea presiune pe atlete sa slăbească, pentru că așa vor fi mai bune. Fără un psiholog sportiv sau nutriționist certificat în echipă, impulsionată de antrenor să ia anticoncepționale și diuretice, cântărită zilnic în fața colegelor și umilită dacă nu atingea pragul stabilit de el, Mary a slăbit. Și a tot slăbit până i-a dispărut menstruația, și-a rupt cinci oase și a început să se taie și să aibă gânduri suicidale. Adulții din jur – toți cei din staff erau bărbați și apropiați ai antrenorului – au văzut și au tăcut, pentru că performanța era mai importantă.

În septembrie 2019, după o investigație de un an, Alberto Salazar a fost suspendat din sport pentru patru ani, pentru dopaj. Proiectul său a fost închis, iar în octombrie, șeful executiv Nike a demisionat.

Dar nu e suficient, spune Mary, care a renunțat la echipă când și-a dat seama cât de defect e sistemul. Le-a spus părinților, iar aceștia i-au cumpărat un bilet de avion și au retras-o din program. Ajunsă acum la 23 de ani, Mary își spune povestea, pentru că vrea ca sistemul să se schimbe.

„Aceste reforme sunt în mare parte rezultatul scandalului de dopaj, dar nu recunosc că există o criză sistemică în sportul feminin și în cadrul Nike. Corpurile tinerelor femei sunt distruse de un sistem abuziv emoțional și fizic. Asta trebuie să se schimbe”, spune sportiva, care crede că e nevoie de o reformă sistemică în cadrul Nike. (Într-un e-mail trimis către NYT, Salazar a respins acuzele lui Mary Cain; Nike nu a răspuns solicitărilor NYT.)

Povestea lui Mary e dramatică și impresionantă, dar nu e unică. Patinatoarea medaliată cu bronz olimpic Gracie Gold a vorbit despre lupta ei cu depresia și cu o relație nesănătoasă cu mâncarea. Gimnasta Katelyn Ohashi a renunțat la sportul de performanță, copleșită de accidentări, de antrenamentele dure, de criticile fanilor și ale antrenorilor, multe din ele legate de greutatea ei. Campioana mondială și olimpică Simone Biles a vorbit și ea în The Telegraph de presiunea pe care o simt sportivele atunci când atâția ochi critici sunt îndreptați spre corpurile lor, mai mult dezbrăcate decât îmbrăcate, în costume mulate și decoltate, mai ales în perioade de schimbare și dezvoltare: „Pentru că suntem îmbrăcate în costume mulate, suntem mereu conștiente de cum arătăm și de ce spun oamenii. (…) Suntem în atenția lumii și oamenii ne judecă – se face tot mai mare – atunci când ajungem la pubertate. Oricum oamenii se simt inconfortabili cu schimbările prin care le trec corpurile, iar noi trebuie să trecem prin asta în fața întregii Americi și a întregii lumi.”

Dar povestea lui Mary, spusă acum atât de curajos, are puterea de a atrage atenția asupra unor teme importante. Vorbește despre importanța de-a avea femei în echipele din jurul sportivelor, de a nu le seta aceleași standarde fizice și a nu le trata corpurile la fel ca ale bărbaților; povestea ei vorbește și despre ce se întâmplă atunci când încredințezi soarta unor tinere sportive (sau sportivi) în mâinile unui singur om (sau unui număr restrâns) și îi dai acestuia libertate totală, pornind de la ideea că medaliile și concursurile câștigate sunt mai importante decât orice, inclusiv decât sănătatea sportivilor. Iar ăsta e un scenariu familiar și lumii gimnasticii, fie ea românească sau americană. Am văzut recent într-un documentar despre cariera Andreei Răducan cum erau certate de antrenori sportivele prinse cu o pungă de napolitane nepermisă în cantonament. Am auzit foste gimnaste vorbind de presiunea psihică de-a fi cântărite zilnic, de cum mâncau pastă de dinți de foame, sau de rușinea pe care o simt și acum, după ani de la retragere, când se uită în oglindă. Sigur că greutatea e importantă în sport, spune și Cain în interviu. Dar atunci când lucrezi cu adolescente în formare, nu poți să le ignori sănătatea fizică și psihică.

„Avem nevoie de mai multe femei în poziții de putere. O parte din mine se întreabă unde aș fi fost azi, dacă aș fi lucrat cu femei psiholog, nutriționiste sau antrenoare. Am fost prinsă într-un sistem gândit de bărbați, pentru bărbați, care distruge corpurile tinerelor fete.”

*

Mary Cain s-a întors la alergare anul acesta, după doi ani și jumătate de pauză. În primăvară, ea a câștigat o cursă de 4 mile la New York, în Central Park. Într-un podcast recent din Citius Mag, revistă fondată de Chris Chavez, cunoscut pentru munca sa de la Sports Illustrated sau ESPN, Mary a fost invitată să-și trimită o scrisoare înapoi în timp. Iată câteva lucruri pe care și le-a scris: „Du-te și ia-ți acel milkshake. Du-te și vezi acel film. Ieși în oraș cu acel prieten. Iubește în continuare alergarea și dedică-te alergării, dar cel mai bun mod de a face asta e să te iubești pe tine, să îți rămâi dedicată ție.”

 

Foto: iaaf.org

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.