„Mintea e parte din corp. E tot o accidentare, doar că n-o poți vedea.” Sportivi ca Mardy Fish, Naomi Osaka, Simone Biles ne arată că viața nu are eroi perfecți

Andreea Giuclea 10 septembrie 2021

Ca să ajungi la Jocurile Olimpice, trebuie sa devii un specialist al durerii. Mai ales într-o probă de anduranță, cum e cursa de 10.000 metri pe care a alergat-o Alexi Pappas la Rio în 2016, despre care spune că e un test al toleranței durerii și al puterii mentale, mai mult decât al abilităților atletice.

Pappas, care a concurat pentru Grecia, țara tatălui ei, a rezistat pentru că s-a antrenat ani la rând ca să-și poată împinge limitele fizice, cum fac toți sportivii de performanță. Dar și pentru că știa, în adâncul ei, diferența dintre durerea fizică pe care o simte când aleargă și cea pe care a trăit-o văzându-și mama suferind de schizofrenie și luându-și viata, când avea cinci ani. „Durerea rea era înspăimântoare. Durerea bună era doar dureroasă.”

În autobiografia ei, publicată anul acesta, vorbește cu multă deschidere și vulnerabilitate despre cum e să crești fără un model feminin și cum ajungi să-l cauți peste tot în jur – în profesoarele și mamele colegelor de la școală, în membrele trupei Spice Girls, în sportivele și artistele pe care le admiri, în colegele de echipă; despre cum jonglezi între două visuri – în paralel cu cariera sportivă, a regizat și a jucat în filme – și despre hăul în care poți să cazi după ce-ți atingi un obiectiv în care ai investit așa mult; dar și despre importanța de a schimba felul în care privim sănătatea mintală. Mintea, spune ea, e o parte a corpului care se poate accidenta și care trebuie – și poate fi – tratată.

Pappas știe asta pentru că s-a luptat cu o depresie după Jocurile Olimpice, când și-a văzut obiectivul atins și n-a știut încotro s-o ia. În loc să se oprească și să proceseze ce trăise, a simțit să trebuie să facă mai mult, să aibă rezultate tot mai bune. A făcut o serie de schimbări care au destabilizat-o: a schimbat echipa, sponsorul, antrenorul și orașul. Avea insomnii și accidentări pe care le-a ignorat. A fost diagnosticată cu depresie clinică severă care aproape a costat-o viața.

A simțit atunci că înțelege mai bine bătălia dusă de mamei ei. Dar, spre deosebire de aceasta, care a ținut-o secretă, Pappas a vorbit despre lucrurile prin care trece cu tatăl ei, care a convins-o să meargă la un psiholog. „Spre deosebire de mama, am ales să las oamenii să-mi fie alături. Am ales să împărtășesc cu ei lucrurile din mintea mea, ca să nu fiu niciodată singură cu această suferință (…) și știu că de asta sunt aici azi, scriind această carte.”

A ales să scrie și să vorbească despre un subiect atât de dureros și de personal tocmai ca să înlăture rușinea și stigma din jurul sănătății mintale: „Mama mea s-a simțit rușinată de suferința ei interioară și a încercat să țină totul ascuns. N-a vrut ca oamenii să știe prin ce trece. Dar acum toată lumea va ști. O să le spun eu, pentru că toată lumea poate învăța ceva de aici. E ceva prea mare ca să pot s-o gestionez singură. Moartea e ceva privat, dar sinuciderea aparține tuturor.”

**

Am citit povestea ei vara asta, una în care s-a vorbit mai mult decât oricând despre sănătate mintală în sport. M-am gândit la Naomi Osaka, care a vorbit despre depresia și anxietatea care o împiedică să joace tenisul de dinainte, și la Simone Biles, care s-a retras din mai multe finale de la Jocurile Olimpice ca să-și prioritizeze sănătatea psihică și să nu riște o accidentare gravă. Recent, Larisa Iordache a vorbit despre depresia de după pierderea mamei sale, cu puțin timp înainte de Jocurile Olimpice, și despre faptul că merge la terapie: „După trei zile de la evenimentul nefericit care s-a întâmplat în familia mea, am intrat într-o mică depresie și cu ajutorul antrenorilor mei m-am ridicat ușor, ușor. Nu mai voiam să vorbesc cu nimeni, nu mai voiam să comunic, iar domnul Cristi m-a luat de umeri și mi-a zis “Campionul din tine nu vrea să renunțe” și atunci m-am trezit la realitate și am zis că nu vreau să renunț”.

M-am gândit la povestea lui Pappas și zilele trecute, când am văzut documentarul Breaking Point, despre fostul jucător de tenis american Mardy Fish. Parte din seria de documentare sportive Netflix Untold, filmul urmărește în paralel carierele lui Andy Roddick și Mardy Fish, doi prieteni buni care au crescut împreună, de la 12 ani, în umbra marilor generații de tenismeni americani. Sampras, Agassi, Courier, Connors, McEnroe obișnuiseră fanii cu un nivel de dominație și de succes și „îi presau” pe Andy și pe Mardy să continue moștenirea tenisului american.

Roddick, mai dedicat, mai concentrat și mai dispus să sacrifice totul pentru tenis, a ajuns primul în vârful ierarhiei masculine americane, câștigând și US Open în 2003 și urcând pe locul 1 în clasamentul mondial.

Fish, care fusese învins de nouă ori de Roddick, se bucura de viața de jucător profesionist, fără presiunea de a se bate la vârf. Dar la 27 de ani, simțind că se apropie de finalul carierei, s-a gândit că n-a realizat tot ce ar fi putut. A hotărât să facă o schimbare, pentru că nu voia să regrete că n-a dat tenisului tot ce putea. A angajat un preparator fizic, a slăbit 13 kilograme, a renunțat la alcool, la cartofi prăjiți, la ieșirile cu prietenii. A devenit mai agresiv pe teren și mai disciplinat în afara lui. Și a început să câștige. A ajuns în top 10 mondial și s-a calificat la ATP Finals, visul lui. L-a învins pe Roddick de două ori și l-a detronat în topul celor mai buni jucători americani.

Dar ascensiunea a venit cu un nou nivel de presiune. O simțise și Roddick, despre care ziarele scriau că e mereu în umbra lui Federer, că nu poate câștiga al doilea Grand Slam, că are o carieră dezamăgitoare, și care nici acum nu poate mânca un anumit tip de baton de cereale, pentru că îl asociază cu stresul: „Să fii cel mai bun din America e un lucru uimitor. E un vis împlinit. Dar e multă presiune”, spune fostul număr 1 mondial. „Iar partea psihologică e brutală. În cele mai grele momente din viața ta ești singur, numai tu cu tine, și e un loc îngrozitor în care să fii. Simți emoții intense pe care nu le poți arăta. Și partea nasoală e că începe la o vârstă fragedă. La 12 ani ți se spune: Ești prea moale. Nu vrei reputația asta. Așa că aveam reputația că sunt destul de dur. Dar mă prefăceam. Eram foarte nesigur.”

Pe Fish stresul, oboseala, criticile foștilor campioni americani au început să-l copleșească. „Ceva s-a rupt. Mintea mea n-a făcut față.” I-a fost tot mai greu să-și liniștească gândurile anxioase, întâi în afara terenului, apoi și acolo, în locul care obișnuia să-i aducă confort. În 2012, înaintea celui mai important meci al său de până atunci, în turul patru la US Open, turneul său preferat, împotriva celui mai bun jucător din lume, Roger Federer, plângea în hohote în mașină lângă soția sa și nu-și imagina cum ar putea să intre pe teren. Se temea să nu aibă din nou un atac de anxietate în fața a 22.000 de oameni.

„Niciodată nu m-aș fi gândit că aș putea să nu joc. Suntem atât de antrenați să nu arătăm niciodată slăbiciune, să nu arătăm frică. Dar când soția mea mi-a spus: «Nu trebuie să joci», m-am simțit imediat mai bine, ca și cum mi s-a ridicat o greutate de pe umeri”, spune într-un interviu recent în New York Times.

A decis atunci să nu intre pe teren, și apoi să se oprească de tot. Au urmat luni în care n-a putut ieși din casă și zile în care nu se putea da jos din pat. A mers la psiholog și a aflat că are o formă gravă de tulburare de anxietate. I s-a prescris un tratament și a început un proces de terapie zilnic, 7 zile din 7.

Spre deosebire de ce învățase ca sportiv, să vorbească despre temerile lui și să-și arate vulnerabilitatea a fost ce l-a ajutat să-și revină, la fel cum o ajutase pe Alexi Pappas. La fel ca ea, a făcut pasul următor și a vorbit public despre această bătălie interioară, într-o perioadă în care era un subiect dificil de abordat, mai ales de sportivii bărbați. „Nu e ușor să vorbești despre sănătate mintală în sport”, scria în 2015 în Players Tribune. „Nu e văzut ca un subiect masculin.”

Dar a făcut-o pentru că și el ar fi avut nevoie de o astfel de poveste la care să se raporteze, să vadă că cineva poate atinge fundul prăpastiei și apoi să revină; și pentru că vrea ca oamenii să înțeleagă că e important să învingi stigma „taci și înghite”.

„Educația e cea mai importantă. Să ajungem la oameni care poate n-au înțeles niciodată sau n-au avut probleme de sănătate mintală. Să înțelegem că Naomi Osaka nu s-a retras de la Openul Francez doar pentru că n-a vrut să vorbească cu presa. Și Simone Biles n-a ales să nu concureze la Jocurile Olimpice doar pentru că nu voia să piardă. Sunt mulți oameni care cred asta, și e păcat.”

Cheia, spune Fish, la fel ca Pappas, e să nu mai vedem sănătatea mintală diferită de cea fizică. „E doar sănătate. Mintea ta e parte din corp. E tot o accidentare, doar că n-o poți vedea.”

 

**

Fish a revenit pe teren trei ani mai târziu, în 2015, și a jucat din nou la turneul lui preferat, US Open. Apoi s-a retras de tot, în același an, dar a făcut-o în propriii termeni, dintr-o poziție în care simțea că el deține controlul, și nu propria minte. „Cu educația, conversația, tratamentul și mindsetul potrivite, putem lua înapoi lucrurile pe care problemele de sănătate mintală ni le fură.”

Fish are acum 39 de ani, doi copii și lucrează în domeniul financiar. E și antrenor nejucător al echipei masculine a SUA de Cupa Davis și mentor pe parcursul US Open, parte dintr-o inițiativă a Asociației Americane de Tenis de a oferi jucătorilor și jucătoarelor mai multe resurse privind sănătatea mintală. „Sportivii care vorbesc despre experiențele lor fac un mare serviciu sportului, în general, în procesul de demistificare și normalizare a problemelor de sănătate mintală”, spune Claudia Reardon, noul consultant în sănătate mintală al U.S.T.A.

Experiențele lor sunt valoroase și dincolo de sport, pentru oameni care pot trece prin lucruri asemănătoare și care pot vedea că nu sunt singuri; că și campionii pe care-i idolatrizează și-i considerau poate infailibili au crăpături; că nu sunt de fier, și nici n-ar trebui să aibă așteptarea să fie – nici ei, nici noi.

„Scriu asta ca să le spun oamenilor că e OK să arăți vulnerabilitate. Și că puterea vine în multe forme. Să-ți tratezi sănătatea mintală înseamnă putere. Să vorbești despre ea înseamnă putere. Să cauți informații și să ceri ajutor înseamnă putere”, scria Fish în 2015.

„Toată lumea vă iubește și vă ascultă. E minunat când vorbiți despre sentimentele voastre. Copiii au nevoie de asta”, le-a spus Billie Jean King într-o discuție avută înainte de startul US Open cu Osaka, Fish și Nick Kyrgios. „Când orientarea mea sexuală a fost dezvăluită în 1981, am pierdut totul în 24 de ore. Voi puteți vorbi despre lucrurile astea și sunteți celebrați. (…) Pentru că și alți oameni au aceleași probleme. Noi nu puteam vorbi despre lucrurile astea la fel ca voi. Acum oriunde mă duc trebuie să vorbesc despre sănătate mintală. De ce, pentru că voi ați vorbit despre asta, Simone (Biles) a vorbit dspre asta. E fantastic, e un progres.”

Folosim deseori metafore sportive să descriem obstacolele cu care ne întâlnim în viața de zi cu zi, să le dăm o semnificație, să găsim motivație. Dar unele povești nu pot fi reduse la un narativ în care învingi un adversar pe un teren de sport. Unele povești sunt despre o bătălie continuă. „Sănătatea mintală nu e un turneu pe care să-l câștigi”, mai scrie Fish. „Nu ai sferturi, semifinale sau finale. Nu voi încheia acest articol cu o metaforă sportivă. Pentru că sportul se încheie cu un rezultat. Viața continuă.”

Și nu e cu eroi perfecți.

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.