„Nu mai sunt același om. Sunt mai puternică.” Crina Pintea vorbește despre revenirea în țară și cum s-a schimbat în cei patru ani în străinătate

Andreea Giuclea 2 martie 2019

După patru ani în care va fi jucat în Germania (la Thüringer), în Franța (Issy Paris) și acum în Ungaria (Gyor), Crina Pintea se va întoarce la vară în handbalul românesc.  Au fost patru ani care au ajutat-o să câștige încredere în ea și-n jocul ei, să se dezvolte și să descopere o altă versiune a handbalului: una în care greșelile nu-i sunt criticate și pedepsite, în care antrenorii o încurajează în loc s-o amenințe și în care poate să joace cu bucurie un sport pentru care a muncit mult ca să recupereze startul ei târziu, de la 16 ani. Revine în campionatul intern, unde a mai jucat doar la Zalău, în debutul carierei, o perioadă despre care spune des că încearcă să o uite pentru abuzurile fizice și psihice, despre care a vorbit recent în două interviuri din Fanatik și PressOne.

În ziua în care CSM București a anunțat transferul ei și al altor șapte jucătoare, am discutat cu Crina despre întoarcerea ei în handbalul românesc, cum s-a schimbat în anii în care a jucat în străinătate și despre impactul pe care-și dorește să-l aibă povestea ei, despre care vorbește cu tot mai multă deschidere.

„Îmi doresc din totul sufletul să facem cât mai multe lucruri frumoase, să ne atingem obiectivele și să jucăm cât mai bine, ca o echipă”, spune pivotul naționalei despre așteptările pe care le are de la transferul la CSM. „Dacă stai să te gândești și vezi ce nume sunt, mi se pare că echipa o să arate foarte bine. M-a convins și lucrul ăsta, pentru că arată cum arată și cred c-o să fie bine.”

Nu a fost însă o decizie pe care a luat-o ușor, pentru că știe ce rol important a avut pentru dezvoltarea ei plecarea din România și contactul cu alte culturi handbalistice, care văd sportul într-un mod mai optimist. „M-am obișnuit și îmi place foarte mult în afară. Eu n-am nevoie de prea multe lucruri. N-am nevoie să-mi zică toată lumea: Wow, ai jucat super! Nu, eu am nevoie să mă duc la antrenament, să-mi fac treaba, să o fac cât mai bine, la meci la fel, apoi să plec acasă, să-mi văd de familia mea și să mă duc iar la antrenament. Sau, dacă am avut un meci în care am greșit, OK, s-a întâmplat, n-a fost cel mai bun meci al meu, dar asta nu înseamnă că trebuie să stau și să plâng. A fost un meci, urmează următorul. Asta mi s-a întâmplat în anii ăștia; chiar dacă am avut un meci rău, următorul a fost foarte bun. Dar nimeni n-a stat să vorbească despre meciul ăla, uneori eu mă mai gândeam la el, dar acum am învățat să nu mă mai gândesc foarte mult la ce-a fost, pentru că nu mai pot schimba nimic. Cel mai important e ce urmează.”

Știe că în România o să fie diferit, dar și ea e o jucătoare diferită față de cea care a plecat, în urmă cu patru ani. „Acum și eu am crescut, nu mai sunt la fel. Sunt mai puternică, îmi văd de treaba mea, muncesc foarte mult, dar nici nu mai accept, când ceva nu e în regulă. Acum spun că nu e în regulă. N-o să stau să sufăr și să țin în mine doar pentru că o să deranjeze. Nu deranjez pe nimeni, dar și dacă simt că ceva nu e în regulă, merg și spun. Și cred că e bine să faci lucrul ăsta, atât timp cât nu deranjezi pe nimeni. Nu aș mai accepta acum, nici nu s-ar pune problema să mai accept lucrurile din trecut. Atunci nu puteam, dar dacă aș fi gândit la fel cum gândesc acum, n-aș fi acceptat. Cred că se poate face performanță și altfel.”

Pentru că acum vede lucrurile diferit, are curaj să vorbească despre ce i s-a întâmplat, tocmai pentru și-ar dori ca alte jucătoare care trec prin momente asemănătoare să găsească și ele curajul să vorbească, sau măcar să nu stea într-un loc în care nu le e bine. „Mi-aș dori foarte mult să se schimbe lucrurile, ca fetele să nu mai stea să suporte. Mie mi-era foarte teamă în perioada aia, acum nu înțeleg de ce am acceptat și am suferit atât. Dar eram mică, nu am avut cu cine să vorbesc, cine să mă susțină, nu aveam încredere în oameni, m-am închis foarte mult în mine, doar cu Vlad, soțul meu, vorbeam. În ultimii ani am început să mă cunosc foarte bine, să am încredere foarte mare în cine sunt și am așteptat momentul potrivit, în care să fiu liniștită.”

Dar schimbarea interioară n-a venit ușor. „A fost greu, trebuie să lucrezi foarte mult cu tine, și acum lucrez cu mine. În Germania aveam momente când simțeam că mi-e frică de ceva, dar nu știam ce am, era un sentiment pe care nu-l pot explica. Mă trezeam dimineață și mă luau bătăile de inimă și nu înțelegeam. După aceea realizam: stai puțin, uite unde ești. Ușor, ușor, am învățat; la antrenamente mergeau lucrurile bine, era totul OK și am început să mă calmez și să mă bucur de antrenamente. Făceam individualizări singură, nu mă săturam, totul era o plăcere, nu simțeai oboseala.”

Bucuria de a juca și de a se antrena, care se vede acum în fiecare minut în care e pe teren, în fiecare zâmbet de după goluri și-n seninătatea cu care vorbește cu jurnaliștii sau cu fanii – la meciul Gyor-ului cu CSM de weekendul trecut a fost ultima care-a părăsit terenul –, îi lipsea înainte, și abia după ce-a ajuns în Germania a început să o exteriorizeze. „Înainte tot timpul jucam cu frică. Eu nu mă duceam la meci să mă bucur. Uite, astăzi am antrenament după-amiaza și mâine am meci și abia aștept meciul, să joc. Normal, e handbal și normal că se fac greșeli. Nici nu mă gândesc la așa ceva, îmi doresc doar să-mi fac treaba, știu că m-am antrenat pentru asta. Vor fi și momente mai puțin bune, asta e, vor veni altele mai bune. Nu poți să stai să te gândești: vai, să nu greșesc, să nu greșesc, să nu greșesc.”

Nu vorbește despre lucrurile prin care a trecut ca oamenii s-o compătimească, ci ca să le arate că „lucrurile nu sunt mereu roz” și că în spatele unei povești de succes, cum pare a ei acum, sunt întotdeauna mai multe nuanțe. „Nu aștept milă din partea nimănui, dar vreau să vadă că lucrurile nu sunt cum apar la televizor și nu ajungi bun peste noapte. Mulți critică câți bani câștigă x sau y, dar numai ei știu prin câte trec; ca să ajungi la cel mai înalt nivel, ca să ajungi cel mai bun e multă muncă și suferință în spate, nu se întâmplă peste noapte.”

Mai e ceva ce putem învăța din povestea ei: că motivația interioară e cea mai importantă când vrei să obții peformanță, în orice domeniu; resorturile interioare și dorința de-a reuși sunt factori mobilizatori mai puternici ca frica. „Nu trebuie să vină nimeni să-mi spună: Vezi că trebuie să te duci azi să alergi. Eu fac singură antrenamentele, și nu de acum; de când m-am apucat de sportul ăsta făceam individual, și când mă duceam acasă, la țară, mă duceam și alergam tot timpul. Nu trebuia să stea nimeni în spatele meu să mă antrenez. Nu știu dacă era nevoie, eu cred că puteam face performanță, de fapt sunt sigură că făceam performanță și în altă parte.”

Pentru că „nu se face așa performanță”, repetă jucătoarea. „Trebuie să cunoști puțin sportivul și să vezi ce are nevoie, pentru că poate unii au nevoie de încurajări, unii au nevoie să-i lași doar în pace să-și facă treaba, unii au nevoie de mai multă muncă. Trebuie să vezi ce are nevoie fiecare. Dacă îl iei la pumni nu înseamnă că de asta are nevoie.”

Ar mai vrea ca oamenii să rămână cu o lecție, poate cea mai importantă: „Să nu renunțe. Sunt multe jucătoare care au renunțat și poate aveau potențial mare. Eu de multe ori am vrut să mă las. Dacă o făceam, nu mai eram azi aici. Multe au renunțat și poate regretă, poate ajungeau undeva. Și din ce motiv au renunțat? Că ești lovit, înjurat, scuipat, umilit în fața celorlalți.”

Crina spune că nerenunțând a reușit să-și îndeplinească visul de-a juca la cea mai bună echipă din lume, chiar dacă a știut de la început că va dura doar șase luni, pentru că Gyor semnase deja cu alt pivot pentru sezonul următor. „Nici nu s-a pus problema să mai rămân. Când am venit știam că voi veni pentru șase luni și-mi voi face treaba 100% și asta fac. Și mă bucur maxim că sunt aici.”

E important că întoarcerea Crinei Pintea în handbalul românesc vine într-un moment în care și-a găsit puterea să vorbească despre ce-a trăit aici înainte să plece, pentru că ne dă șansa s-o ascultăm cu atenție. E important și să continuăm să vorbim despre abuzurile din sport și să le oferim cât mai multe platforme și încredere celor care le-au trăit. Pentru că mitul performanței prin suferință trăiește încă în săli de sport și devine un paravan care permite și protejează astfel de comportamente. Pentru că sportivii care se formează în astfel de medii, în care primesc amenzi pentru greșelile de la antrenamente, în care li se reproșează ratările dintr-un meci sau sunt agresați fizic pentru ele, în care se trezesc dimineața cu frica de-a merge la antrenament sunt aceiași care ajung apoi la echipe naționale și nu au curaj să arunce la poartă în momente decisive, când joacă pentru calificări sau medalii. Și apoi sunt din nou criticați că nu au mentalitate de campioni și clachează sub presiune.

Și pentru că toate astea nu se întâmplă doar în handbal, doar în gimnastică sau doar în sport. Creștem într-o societate bazată pe frica de-a greși și pe pedepse și devenim adulți temători și defensivi care văd amenințări în loc de oportunități; încercăm să ne facem unii pe alți mici, în loc să ne ajutăm să creștem împreună; suntem critici și suspicioși și lipsiți de încredere în noi sau în cei de lângă noi. Iar fără încredere nu putem construi lumi mai bune nici în noi, nici în jur. Fără încredere nu putem deveni cele mai bune versiuni ale noastre, și nu e exemplu mai bun decât povestea Crinei.

„Poți să faci performanță doar dacă vorbești cu sportivii și vezi ce-au nevoie. Și să lucrezi cu ei, să-i faci să se simtă importanți. Până la urmă, cred că cea mai mare nevoie a noastră, a tuturor, e să simțim că suntem importanți. Cred că în momentul când tu faci pe cineva să se simtă important, fără să vrea îți dă și mai mult.”

Foto: Razvan Pasarica/SPORT PICTURES

Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.