Patru subiecte de discuţie după tragerea la sorţi a grupelor Euro 2016

Danny Coposescu 14 decembrie 2015

 

Am discutat despre grupa României, ne uităm acum pe celelalte grupe ale turneului final din Franța.

urne

1. „Grupa morţii”

La orice campionat de fotbal bazat pe grupe, fie el Cupa Mondială, Campionatul European sau Champions League se scoate de la naftalină clişeul „grupei morţii”. Un termen ultra-uzitat, care poate fi adeseori subiectiv: alegi în funcție de forma de moment, de prestigiul istoric sau de preferințele personale.

Cei de la Telegraph nu se lasă impresionaţi, însă, de asemenea interpretări relativiste. S-au străduit să vină în ajutor cu un algoritm care să pună la punct criteriile pentru o „grupă a morţii‟ și au făcut o recapitulare tare interesantă a celor mai faimoase grupe ale morții propuse de sorți de-a lungul timpului, socotind și probabilitatea statistică pe care o are o echipă de a nimeri într-o astfel de grupă. Apropo, ghiciţi care e echipa care, potrivit algoritmului, a picat în cele mai multe „grupe ale morţii‟ din 1994? Bineînţeles că România. Tot România a făcut parte și din prima grupă a morții din istorie; termenul a început să fie folosit de jurnaliștii mexicani pentru a descrie Grupa 3 a World Cup 1970, formată din campioana în exercițiu – Anglia, favorita Brazilia, dubla finalistă Cehoslovacia și din reprezentativa noastră.

Aplicând socoteala celor de la The Telegraph, cea mai tare pare să fie grupa E. Sunt așteptări mari de la Belgia, cel puțin de când a început să găsească un talent nou o dată la fiecare cinci minute. Deşi au dezamăgit în Brazilia şi au avut ceva probleme în grupa de calificare (1 punct din 6 cu Ţara Galilor), nu-s multe echipele cu atâția jucători de renume care să joace în cele mai bune campionate ale Europei.

Italia rămâne (totuși) Italia, oricât de mult ar fi scăzut forma echipei de la finala Euro 2012 până azi. Au câştigat grupa în cel mai italian mod posibil, cu 5 din 7 victorii la un singur gol diferenţă. Inclusiv două 1-0 cu Malta. Deşi Italia suferă în atac, unde nu s-a evidenţiat niciun vârf, echipa lui Conte dispune în continuare de un lot puternic.

Irlanda a beneficiat de noul format al competiţiei şi s-a calificat la baraj cu Bosnia, după ce a terminat preliminariile pe locul 3, în spatele Germaniei şi Poloniei. Martin O’Neill a reuşit să inspire echipei o etică a muncii şi o organizare cu care a dus-o pe Celtic în finala Cupei UEFA în 2003. Irlandezii nu sunt spectaculoşi, dar sunt neînduplecaţi şi au smuls 4 puncte Germaniei în grupă de calificare.

În fine, Ibrahimovici, pardon, Suedia s-a calificat şi ea la baraj împotriva semenilor nordici Danemarca. Echipa nu mai este cea de la Euro 2004, care trata Bulgaria cu un 5-0 şi trimitea Italia acasă, câştigând grupa. Dar, ca şi în cazul Portugaliei, nu contează că ai 10 jucători obișnuiți dacă al 11-lea este Zlatan Ibrahimovici.

2. Cea mai slabă grupă

În cealaltă extremă, grupa F nu te prea inspiră. Portugalia are aceeaşi dependeţă de un singur jucător ca Suedia. În funcţie de prezenţa şi forma lui Cristiano Ronaldo, portughezii arată ca o forţă sau ca o echipă care nu a mai jucat fotbal împreună. Înfrângerea cu Albania, din calificări, a fost în special un punct minim.

Austria arată ca cea mai bună echipă din grupă, chiar dacă vine din a doua urnă valorică. Austriecii s-au calificat cu 9 victorii din 10 meciuri, sunt bine închegaţi, şi au (cel puțin) doi fotbalişti de prim rang în David Alaba şi Marco Arnautović.

Islanda a entuziasmat pe toată lumea, învingând Olanda și acasă, şi în deplasare şi s-a calificat în spatele Cehiei. Dar insularii debutează la un turneu final şi e greu de prevăzut cum se vor descurca.

Despre Ungaria ştim destule din grupa noastră de calificare. E cea mai slab cotată echipă din urna a treia şi a schimbat trei antrenori diferiţi pe parcursul campaniei încheiate cu victorie la baraj cu Norvegia. Balasz Dzsudzsak, care ne-a marcat o lovitură liberă fantastică pe Arena Naţională, e cam singurul jucător identificabil din lotul maghiarilor. Poate şi Adam Bogdan, portarul de rezervă de la Liverpool.

3. Formatul nou aduce 4 debutante

S-a vorbit destul de mult pe tema formatului extins de la 16 la 24 de echipe. Majoritatea reacţiilor iniţiale au fost „de ce?‟. Dincolo de grija că noul format va duce la diluarea calităţii echipelor participante, schimbarea face lucrurile uşor derutante şi complicate. Pe lângă cele 6 câştigătoare de grupe şi cele 6 naţionale de pe locul 2, cele mai bine plasate patru echipe care termină pe locul 3 se califică şi ele în optimi. Ceea ce va duce la nişte calcule în plus pentru mulţi antrenori în ultima etapă a grupelor. Și la câteva posibile meciuri fără o miză prea mare.

Dar formatul nou a adus şi lucruri bune. Printre altele, pur economice, prezenţa a patru echipe care îşi fac debutul la turneul final al unui campionat european – echipe bune, ajunse acolo pe merit – e o gură de aer proaspăt binevenită.

Am menţionat deja Islanda. Calificarea lor e o poveste pentru romanticii fotbalului. Dar reuşita se datorează unor strategii de la care ar putea învăţa multe şi fotbalul românesc. Într-o ţară cu o populaţie de 320.000 de locuitori, există aproape 1.000 de antrenori cu licenţă UEFA. Mai mult, Asociaţia Islandeză de Fotbal a investit masiv în terenuri indoor pentru a contracara clima nefavorabilă a ţării.

Irlanda de Nord a făcut şi ea progrese mari în ultimii ani, după cum am putut vedea şi noi de aproape în meciurile din grupă. În afară de înfrângerea de pe Naţional Arena, nord-irlandezii nu au pierdut niciun meci şi ne-ar fi trimis la baraj în formatul vechi. Pe lângă disciplină şi o atitudine bătăioasă, atacantul Kyle Lafferty şi-a descoperit puteri nebănuite, marcând 7 goluri în 9 meciuri jucate.

Ţara Galilor s-a calificat la primul turneu final de la Cupa Mondială din 1958. E tentant să le aplici aceeaşi etichetă ca în cazul Suediei şi Portugaliei, datorită lui Gareth Bale. Dar galezii nu stau într-un singur jucător, chiar dacă Bale e responsabil pentru mai mult de jumătate dintre golurile marcate de echipa sa în calificare. Aaron Ramsey e un mijlocaş elegant şi o plăcere de privit jucând. E jucător de bază la Arsenal, la fel cum e şi Joe Allen la Liverpool. Ashley Williams e liderul unei apărări solide (doar 4 goluri primite). Entuziasmul e cu atât mai mare în Ţara Galilor, cu cât tragerea la sorţi a adus un derby cu Anglia în grupa B.

Despre Albania am mai vorbit şi vom vorbi în continuare, doar ne sunt adversari. Primesc gol foarte greu şi România are probleme la construcţie şi în faţa porţii. Vom vedea ce poate Albania la debutul ei.

4. Cine e favorita?

În mod normal, un outsider și-ar alege o favorită provizorie a competiţiei aruncând o privire peste clasamentul echipelor naţionale. Problema e: peste care dintre ele? UEFA şi FIFA au topuri separate, calculate pe criterii diferite, ceea ce produce concluzii absurde. De exemplu, Belgia e simultan numărul unu mondial (zice FIFA) şi a cincea cea mai bună echipă europeană (zice UEFA).

Dincolo de toate, e greu să nu socoteşti Germania drept favorita principală, în calitate de campioană mondială. Chiar dacă forma echipei conduse de Löw a mai scăzut de anul trecut, naţionala germană rămâne testul suprem pentru oricine. Grupa C din care face parte e destul de echilibrată, mai ales pentru că Polonia le-a creat probleme nemţilor în calificări.

Spania e deţinătoarea trofeului şi şi-a mai revenit după dezastrul din Brazilia,  dar Vicente del Bosque, la ultimul său turneu pe banca Furiei Roşii, are parte de o grupă grea. Cehia, Turcia şi Croaţia sunt adversari incomozi şi senzaţia e că Spania trebuie să revină la forma din 2012 pentru a evita un nou şoc.

Înainte de tragerea la sorţi din Paris, Greg Dyke, preşedintele Asociaţiei de Fotbal din Anglia a dat o singură declaraţie „O să câştigăm”. Anglia visează obsedant, din 1966, la un trofeu internaţional. Englezii au fost singurii care şi-au câştigat toate meciurile în calificări, deşi nu mereu cu un joc prea atractiv. Lucrul bun pentru Albion e că are parte de o generaţie nouă, foarte promiţătoare şi de o grupă accesibilă, cu Rusia, Ţara Galilor şi Slovacia. Problema, ca de fiecare dată în cazul naţionalei engleze, e gestionarea aşteptărilor şi a presiunii care apasă greu pe umerii jucătorilor.

 

Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.