Pentru istorie: River Plate a câștigat bătălia titanică cu Boca Juniors, Copa Libertadores a primit în sfârșit finalul pe care-l merita

Danny Coposescu 10 decembrie 2018

În viitorul nu prea îndepărtat, cineva se va așeza din nou pentru a scrie istoria unei finale. Oricine ar fi, trebuie să fie conștient de sarcina pe care și-a asumat-o. Ca în toate poveștile care rămân vii în spatele unei perdele mitologice și se feresc de uitarea adusă de trecerea timpului, deznodământul aduce teme cu greutate. Finala e doar vârful icebergului, dincolo de suprafață se ascund multe capitole importante.

River Plate 3-1 Boca Juniors (după prelungiri)

Unul se leagă de ura care era cât pe ce să incendieze finala. Antagonismul dintre Boca și River clocotește de un secol. Înfierbântat de focurile unui eveniment unic, s-a revărsat pe străzile din Buenos Aires și a trimis returul într-un exil nedorit. Madridul s-a transformat, măcar parțial, în miniatura Americii de Sud – idee promovată de Giani Infantino -, cu legiuni de jandarmerie în jurul stadionului. Tensiunile n-au scăpat în vreun moment de sub control. Probabil și pentru că puțin peste jumătate din cele 72.000 de bilete s-au dus către fanii echipelor.

Și totuși, se poate include un capitol și despre alt tip de pasiune. Una la fel de mistuitoare, dar care nu distruge totul în jur. Culorile țipătoare din tribune, o peluză galben-albastră, cealaltă alb-roșie, ambele învălmășite într-o cacofonie de zgomot melodic – cam așa ar arăta peisajul. Cei suficient de norocoși pentru a putea face călătoria până în Spania au stors fiecare strop din cele 120 de minute petrecute la finală și au lăsat în urmă un spectacol cum nu s-a mai văzut pe Santiago Bernabeu.

Asta ne aduce la subiectul luptei. Nu cea de acum două săptămâni, purtată pe treptele arenei lui River, ci exact cea la care visasem din start. Jucătorii ăștia au trecut prin încercări grele. Căpitanul Bocăi, Pablo Perez, își scotea de curând cioburi din ochi. Marcello Gallardo și ai săi au fost strămutați din propriul cămin. Dar odată cu primul fluier, detaliile astea s-au evaporat în febra unui joc sălbatic, aproape primordial.

Așa ajungem la capitolul principal, sensul ultim al finalei: gloria.

Gloria care s-a înclinat întâi spre Boca, când Dario Benedetto a țâșnit pe contră ca o săgeată, a evitat o alunecare ca un toreador și a finalizat ca un golgheter pur-sânge; gloria pe care Lucas Pratto a revendicat-o pentru River, cu golul egalizator dintr-o combinație demnă de ocazie; și mai ales gloria care i se cuvine lui Juan Quintero, columbianul cu ambiții de muzician și cu un tun pe post de piciorul stâng. E șutul pe care-l merita finala asta: o sclipire sublimă, în minutul 109, înconjurată de trupuri sleite și întreruperi constante.

Sigur că trebuie menționată și agonia. N-ai cum să treci cu vederea suferința fizică prin care a trecut Boca, lăsată în 10 după ce Wilmar Barrios a primit al doilea galben la începutul prelungirilor și apoi în nouă, pentru că tendoanele rezervei Fernando Gago au rezistat doar un sfert de oră. Infinit mai mare a fost însă durerea provocată de bara pe care-a nimerit-o Leonardo Jara, chiar și în condițiile astea. Lovitura de grație a venit din cornerul rezultant. Portarul Andrada își abandonase de mult poarta, deci a privit din careul opus, împreună cu restul coechipierilor, cum orice șansă la trofeu se îndepărtează odată cu mingea purtată de Gonzalo Martinez până în poarta goală.

În fine, poate că va mai fi loc și de un epilog optimist în povestea „finalei eterne‟. Înainte de a-și sărbători favoriții și cel de-al patrulea titlu de Copa Libertadores, suporterii lui River au găsit aplauze și pentru marea rivală, care-și ridica zdrobită medaliile de învinsă. La sfârșitul unei povești lungi și alambicate, scrise pe un alt stadion și într-o altă țară, apar primele semnele că fotbalul argentinian e capabil de schimbarea pe care și-o dorește.

 

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Cele mai noi
Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.