Regizorul (și fanul) Tudor Giurgiu, la Lead Live: „ Singurele efecte concrete pe care sportul le poate produce sunt poveștile inspiraționale”

Ancuța Iosif 18 iunie 2016

Tudor Giurgiu a fost în studioul Lead.ro. Am discutat cu regizorul filmului „De ce eu?” despre Campionatul European de Fotbal, despre echipa României, pe care a urmărit-o de pe stadion la jocul cu Elveția, despre amintirile și legăturile lui cu fotbalul anilor ’80 și ’90, când campionatele europene și mondiale erau trăite (și consumate) cu totul altfel.

Tudor ne-a povestit și despre potențialele personaje din sport potrivite pentru cinematografie, despre (ne)așteptările lui de la Echipa Națională și despre „funcția nobilă” a sportului. Redăm, mai jos, discuția.

Atmosfera de la EURO și așteptările de la primele două partide

A fost foarte mișto pe stadion, nu mă așteptam să fie atât de multă lume. M-au impresionat românii care erau la job, oameni care au plecat, probabil, de mult timp din țară. În tribuna din fața mea cred că era cineva care m-a recunoscut, îmi văzuse ultimul film și am văzut că scria pe Whatsapp – probabil nu știa cum mă cheamă, dar scrisese De ce eu? Era fericit și m-a impresionat tare. Erau oameni dedicați, fericiți, chiar dacă am jucat prost – cum am văzut -, la sfârșit au aplaudat, n-am văzut oameni care să fluiere. Mi s-a părut o mostră de bun simț cum rar am mai văzut pe stadion.

Nu mi s-a părut nici că oamenii-și schimbă rutina vieții pentru că au fost niște evenimente nasoale acolo. Cred că e firesc, cumva, să te comporți normal și să nu te gândești că la orice pas se poate întâmpla ceva. M-am simțit în siguranță, terasele, bistro-urile erau pline. Nu ușor, dar cred că au trecut peste evenimentele de anul trecut. Mai cred că în Europa următorilor ani va fi tot mai cumplit și mai greu. Ideea asta de trecere liberă o s-o uităm pentru că se vor intensifica controalele și iluzia unei Europe în care o să trecem dintr-un loc într-altul va rămâne iluzie.

Nu m-am dus cu mari așteptări la meciul cu Elveția pentru că am, oarecum, o doză de pesimism când mă duc pe stadion și joacă Naționala, pentru că întotdeauna se termină prost și din cauza asta nu mă așteptam la nimic bun. Mi-era frică de faptul că se va strica jocul, din cauza unei echipe nepotrivite. Mă așteptam să apară Sânmărtean, pe care-l simpatizez, speram să joace Stanciu și când am văzut echipa mi-am zis că e nasol. Nu vreau să pară că sunt eu vreun Oracol, Mafalda sau ceva, dar n-am înțeles nimic din toată gândirea – nu mă pricep, știi cum e, de pe margine toți suntem experți, dar până la urmă toți ne dăm cu părerea, avem propriile competențe (limitate). Eu n-am înțeles nimic din meci. Ce a fost pentru mine șocant, și-n repriza a doua m-a enervat la culme a fost că orice balon care pleca de la Tătărușanu nu ajungea deloc la jucătorii noștri. Mijlocul era inexistent. Foarte trist.

Nici albanezii nu sunt grozavi și cred că va fi o înfruntare dintr-asta haotică, în care vor alerga cu toții după minge. Cum s-a întâmplat cu Finlanda în preliminarii. Va fi o chestie disperată, o îngrămădeală la poartă și cineva (poate Sânmărtean) o să dea gol. Probabil. Nu știu ce va fi, dar, în orice caz, va fi ciudat.

Filme inspirate din fotbal și amintiri de la campionate văzute în pădurile Clujului

Aș vrea să fac ceva, dar nu știu ce, probabil un film scurt ar fi potrivit. Pasiunea pentru fotbal a venit de la taică-miu – eram la Cluj și pe vremea lui Ceaușescu nu vedeam campionate la televizor. Toată lumea mergea în pădurile de lângă Cluj și ne uitam le meciurile date de canalele ungurilor. Erau momente foarte speciale. În primul rând pregătirea pentru campionat era foarte tare pentru că tot Clujul fierbea, lumea făcea antene, inginerii calculau cât de mare trebuie să fie antena, era un black market foarte tare cu procuratul lor. Apoi venea găsirea locului în pădure, trebuia să-ți cauți unul și cum în ’82 erau tot ca pe-acum orele, 6 și 10 seara, parcă, erau pauzele numai bune de-un grătar – tot campionatul din Spania l-am văzut acolo.

N-am să uit niciodată meciurile memorabile – cred că acolo am văzut unul din top 3 meciuri din viața mea – Franța cu RFG – și tot în perioada aia am mai trăit acolo, în pădurea Făget, niște momente cumplite, dar foarte cinematografice. Aveam un televizor sport, alb-negru, pe o mașină, ploua îngrozitor, era acoperit de o folie și vedeam finala Cupei Europene – cred că era Liverpool, juca la Bruxelles pe stadionul care s-a demolat pe-o parte și au murit mulți oameni și era o senzație foarte ciudată să vezi toată tragedia asta la un televizor, când ploua. Chiar și în Ardeal, românii se grăbeau, claxonau, se băgau (în general), acum nu se misca nimeni, totul a fost un ceremonial foarte trist la plecare.

Dar revenind la cum urmăream noi campionatele, am văzut că și secuii din Covasna făceau la fel cu antenele, toată lumea făcea asta. În sud, la bulgari, la fel – și mi s-a părut că e un sâmbure de poveste aici. Eu așa am învățat spaniolă. Bine, în maghiară știam cum se spune la ofsaid, lovitură liberă, dup-aia ascultam meciuri la radio, la spanioli. Am început să înțeleg spaniola ascultând meciurile.

Eu n-am nicio așteptare (de la echipa de azi). E un lucru foarte important pe care l-am învățat și din meseria mea – cred că trebuie să fii foarte obiectiv cu tine, cu ce-ai de făcut, să-ți dai seama când ai făcut un lucru bun, când ai material bun sau nu, or România în ziua de azi, din păcate, n-are o echipă extraordinară și, din păcate – iar, o părere personală, o luăm ca atare -, cred că suferim la nivelul unei strategii, unei gândiri, unui antrenor care să imprime un alt tip de dinamică și un alt tip de gândire asupra jocului; făcând niște pansee filozofice, cred că asta e o chestiune generală când vorbim despre jocurile de echipă din România – urmăresc și handbal, baschet sau rugby, și antrenorii din România nu prea știu ce se întâmplă azi în lume, nu vezi idei noi. Cred că din punctul ăsta de vedere e mult de schimbat în fotbal, e mult de inovat și de găsit oameni tineri, care și ei trebuie să învețe de undeva. E un cerc vicios – n-ai nici echipă, nici antrenori. Handbalul feminin e exemplul cel mai potrivit, într-adevăr. Înainte de Ryde vedeai o echipă care juca lent, deși avea talente. A venit un om cu o altă înțelegere, altă strategie. Fără să am pretenția de cunoscător, judec doar ce văz.

Îl detestam pe Pițurcă (când era antrenorul naționalei, mi se părea, la fel, că făcea un joc care nu ajuta echipa n.r.). Singurul moment în care am crezut că echipa României se schimbase un pic a fost când a venit Bölöni antenor și țin minte că am filmat un spot pentru Bergenbier cu echipa națională în Cipru și am fost foarte impresionat de disciplina, de organizarea lui Bölöni, de faptul că-i admonesta pe jucători, sau pe medic pentru că lăsaseră semințe la antrenament și le-a zis „că ne facem de căcat” și că „e o porcărie”. Vedeai un antrenor care, trecând de ceea ce știe, imprima un anume tip de seriozitate. Or, când ai un antrenor pe care-l vezi că joacă la cazino – dar nu intrăm în alte discuții -, e o chestie care ține de fibra ta de persoană, de valori, de morală.

Personajele din fotbal dispar, ideile de filme rămân

Nu cred că s-a prăfuit fotbalul, dacă te uiți pe audiențe vezi că lumea în continuare se uită, dar cred că s-a pierdut în fotbal ceva ce s-a pierdut și-n toate celelalte sporturi de echipă din România. E o chestie de respect, de felul în care este tratat acest sport/bussines. Dacă vezi o federație condusă cum a fost ea înainte, cu LPF, când ai un fotbal viciat în țară, condus de personaje care sunt comice, hilare sau escroci de mâna a treia, tipul ăsta de format n-are cum să nu se regăsească la echipa României; conducătorii imprimă un model. Din cauza asta cred că esența unui anume fel de joc, de gândire, a fost viciat. Găsisem la un moment dat un articol despre Claudio Ranieri, despre ce minuni a făcut el în Anglia și dacă citești evoluția lor și cum au ajuns să câștige titlul de campioni, vezi de fapt o poveste inspirațională care se poate replica oriunde. Dar în România lucrurile sunt așa mocirloase pentru că nu sunt setate corect de la bază. Cumva am apreciat ce a vrut să facă Hagi și probabil că va continua genul ăsta de construcție – de la copii. Am văzut niște clipuri și despre olandezi, ce competiții, ce spirit există acolo, cum să nu dai un boost întregului sport? În fine, altă lume.

Erau pe vremuri emisiunile lui Ioanițoaia și când apărea Mitică eu nu mă puteam dezlipi de la TV și nevastă-mea nu înțelegea. Era ca atunci când am nimerit la Oana Zăvoranu într-o emisiune și mă întrebam de ce nu plec de la televizor. Fascinația tembelilor e incredibilă. Te uiți și nu-ți vine să crezi.

Când ești într-un Campionat European, acolo ar trebui să fie ideea, să dea fiecare totul, oricum fiecare încearcă să se vândă cât mai bine pentru contracte, or când vezi un meci ca cel cu Elveția, nu pricepi nici asta. Ce caută, de fapt, oamenii ăia acolo? Cu Franța au fost mai cu sens, cumva, au fost mai bătăioși, simțeai că și pentru ei era o miză fantastică, erau altfel mobilizați pentru început, dar tot ce se întâmplă la nivel fizic mă depășește, nu înțeleg – am văzut că lumea tot emite teorii legate de căderea fizică. Cert e că păreau consumați.

Hagi mi se pare singurul personaj care ar merita un film și la un moment dat citisem în presă despre un român care a reușit în Campionatul Chinei. Nu jucător de mare valoare, dar mi s-a părut interesant ca personaj. În rest, cred că filmele trebuie să aibă o poveste și niște personaje extraordinare. Am văzut un documentar despre Stoicikov, care era și e un tip spumos și se întorcea cu sinceritate în birturile în care bea când era puști, unde se întâlnea cu foștii tovarăși de echipă, unii fără dinți. Lui îi plăcea să se joace de fapt, și ludicul de atunci nu s-a schimbat. El e un personaj de film. Hagi e un tip foarte serios, din tot ce am văzut; cred că pentru el fotbalul e totul. A ars și arde în continuare doar pentru asta. Nu cred c-a avut tipul ăsta de derapaje, ca Stoicikov. Și nu cred să fi fumat în pauza meciului sau să fi mers la gagici. Nu. Hagi e un tip foarte serios. Mi-ar plăcea să se facă, să fac un film, nu știu. Trebuie să mai treacă timp. Ilie Năstase mi se pare personajul cel mai colorat și cel mai spicy din istoria sportului românesc. Acolo e un film.

Scena de pe Dinamo din De ce eu?

Mi s-a părut că trebuie să respectăm un fapt istoric, că personajul care a inspirat filmul meu era dinamovist și mi s-a părut (tare) să se vorbească despre echipă, într-un film. Eu dacă aș fi la marketing la Dinamo aș spune „băi, extraordinar, să ne gândim cum putem exploata”. Dar toată lumea e disperată după bani (clubul cerea câteva mii de euro pentru accesul echipei de filmare pe stadion n.red) și încercam să le explic cum e cu filmele în România, că nu stăm pe un munte de bani. Într-un final am făcut un barter, am filmat un clip cu trupa de la Dinamo care cânta imnul echipei. S-a făcut o înțelegere românească și toată lumea a fost mulțumită.

Am prins un meci cu Pandurii și era greu de păcălit că meciul se întâmpla în 2014, acțiunea filmului era în 2002, nici stadionul nu arăta așa. Foarte complicat era că filmam un dialog între două persoane și le spuneam că trebuie să reacționeze la evenimentele din meci. Am pus camera la poarta Pandurilor, convins că Dinamo va rupe, dar în cele 60 minute cât am filmat echipa n-a jucat nimic, iar actorii nu aveau la ce să reacționeze. Am filmat ce-am filmat și am plecat. Bineînțeles, în ultimele minute s-au dat trei goluri. A fost foarte amuzant.

Am fost la stadion și când am jucat cu Steaua, l-am dus și pe fi-miu să vadă singur, l-am supus unui cor, dar e foarte greu pentru mine să văd echipa asta jucând, când am în minte perioada de aur a lui Dinamo, când era Lucescu aici – așa m-am și îndrăgostit de echipa asta, de jocul de atunci. Dar e prea târziu să-mi schimb orientarea, așa că voi rămâne dinamovist și sper ca echipa să joace alt fotbal. La România nu mai sper decât dacă se va întâmpla ceva, să vină alt antrenor. Cu Albania e o cruce pusă, din păcate, dar vom vedea. Croația poate face minuni, vorbeam și de Slovacia. Astea sunt surprize, dar România poate în anii următori. Germania e o echipă solidă tot timpul, va ajunge, probabil, sus de tot, dar cred că Franța are toate argumentele pentru a juca un rol important ediția asta. Sunt foarte curios de Spania, pare genul de echipă care poate începe foarte prost și poate termina foarte bine, Italia mi-a plăcut și revin la Anglia – favorita mea

Ce ne (mai) aduce, de fapt, sportul?

Vorbeam de tenis și de boom-ul creat în 2-3 ani de Simona Halep și de celelalte fete, și vedem că la toate terenurile sunt tot mai mulți copii care vin la tenis și se simte că se întâmplă ceva. La nivelul ăsta, foarte de jos. Cred că efectele nu le vom putea vedea sau cuantifica decât peste 10-15 ani. Altfel, cred că singurele efecte concrete pe care sportul le poate produce sunt poveștile de succes, poveștile inspiraționale, pentru care ai nevoie de muncă, de efort, de dăruire, de nebunie, de fanatism. Sunt tipurile de povești pe care le găsești și în alte sporturi și care cumva vin să contrazică poveștile conform cărora victoriile sunt fie apanajul celor bogați, fie al vedetelor.

Altfel, o să te dezamăgesc. Nu cred că sportul mai e puntea care poate produce coeziune, dimpotrivă. Uite, poate deveni subiect pentru posibile atentate, incidente. Cred că sportul devine o monedă de schimb și e folosit în varii medii, fie politice, fie unele mai puțin plăcute, care înseamnă violență șamd. Cred că funcția nobilă a sportului a cam dispărut. Citeam o carte acum câțiva ani – Barbarii, de Alessandro Baricco – în care se explica cum noi, generațiile de astăzi, stricăm tot, noi suntem barbarii. Totul se strică din cauza noastră, noi suntem principalii artizani. Suntem rezultatul propriilor porniri distructive, stricăm esența nobilă (și) din sport.                                 

Articole similare
Top Stories
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.