Reportaj din Paris: Franța și România au deschis balul, sărbătoarea din tribune a continuat pe străzi

„E posibil să nu crezi că avem cea mai mică șansă mâine, dar totuși să fii incredibil de emoționat?”, întreba cineva pe Facebook ieri, rezumând ce au simțit probabil mulți dintre noi înaintea meciului de deschidere jucat de România la Euro. E sentimentul cu care și eu am plecat de acasă spre Stade de France, cu multe ore înainte, să fiu sigură că nicio grevă la metrou nu mă întârzie. E sentimentul cu care am ieșit la suprafață câteva minute, în centru, cât să scap de anxietatea controalelor și a mitralierelor din trenuri și să văd cealaltă față a turneului, una a tricourilor colorate de pe străzi și a steagurilor atârnate în baruri.

Tricourile galbene, primele din multele culori care vor inunda Parisul în următoarea lună, și-au făcut apariția pe drumul dinspre centru spre stadion și pe peroanele unde au așteptat, cot la cot cu parizieni și cu turiști care încercau să ajungă la aeroport, un tren care să-i ducă spre nord. Linia RER B, care circulă spre Stade de France și Charles de Gaulle, e cea mai ­afectată de protestele ­­din sectorul de transport, probabil tocmai ca să enerveze miile de turiști care le iau cu asalt orașul și pe organizatorii care sperau la un turneu fără probleme.

Dacă localnicii par deja resemnați și se înghesuie în tăcere pe culoare, românii nu s-au arătat deranjați de perturbări, ci au profitat de timpul în plus să-și coloreze obrajii și frunțile în culorile tricolorului, să-și facă poze și să socializeze cu alte grupuri de fani, cu care s-au salutat, chiar dacă nu se cunoșteau, cu „Hai România!”

De toate vârstele, familii cu copii sau găști de tineri, cu costumații cât mai inventive, erau bucuroși că au șansa să vadă România la un turneu final, într-un meci de deschidere. Unii dintre ei sunt obișnuiți ai stadioanelor, au fost la toate meciurile României din calificări și și-au luat bilete din decembrie, imediat ce s-au tras la sorți grupele; alții nu sunt suporteri înrăiți, dar au profitat de ocazie să viziteze Parisul. Unii sunt optimiști și speră la sferturi, alții nu cred că sunt șanse contra Franței, dar își doresc măcar un gol pe Stade de France, „cât să ne bucurăm că am venit”.

Ajunși în cele din urmă în fața stadionului, au ieșit de la metrou și s-au amestecat în marea de tricouri albastre, dintre care Pogba, Giroud și Griezmann cele mai populare. Au stat împreună la terase și la cozile de bere, au făcut poze și au cântat, declanșând sărbătoarea pe care au așteptat-o atâta timp. Un bărbat de 62 de ani, care a însoțit România la toate turneele finale de la Campionatul Mondial din 1984 încoace, povestea cum a plâns de fericire la meciul calificării în Franța, iar o tânără de 31 de ani a alergat prin oraș să caute vopsea să-și picteze obrajii.

Fanii României sunt deja la Stade de France. 15.000 de români sunt așteptați în seara asta la meciul cu Franța pic.twitter.com/KQUasbLO02

— Lead.ro (@LeadPunctRo) June 10, 2016

Entuziasmul și bucuria unui astfel de moment s-a simțit și la masa presei, unde era greu să-i deosebești pe jurnaliști de fani. În tricoruri ale naționalei, cu steaguri și fulare prinse de mesele pe care scriau, butonând mouse-uri în culorile tricolorului, jurnaliștii au strigat, au sărit în picioare, și-au dus mâinile exasperați la cap și au cerut în jur pastile pentru durerile de cap. Unii au venit în vacanță la Paris, folosind acreditarea doar să vadă meciul pe stadion, alții au scris și au filmat fiecare moment important.

Și au fost câteva. De la șansa imensă din debutul meciului, la care parcă nimeni nu se aștepta, la golul egalizator care a redus la tăcere „Allez les bleus”-urile din galeria franceză, înlocuite de „Luptăm, luptăm și câștigăm!” ale românilor, la o altă mare ratare a lui Stanciu în repriza a doua. Totul, încheiat cu golul de poveste al lui Payet, care a făcut liniște și-n galeria României, și la masa presei, curmând speranțele care începuseră să prindă contur.

Bucuria francezilor și dezamăgirea românilor, care au rămas cu senzația atât de cunoscută că se putea mai mult, s-au mutat în afara arenei care s-a golit în 15 minute.  O parte din ea s-a mutat și la conferința de presă, unde jurnaliștii au părut la fel de extenuați ca Iordănescu, căruia abia i-au pus două întrebări, mulțumindu-i însă pentru „un meci peste așteptările noastre”.

Poate câștigul acestui meci e chiar ăsta, că am plecat mai încrezători decât am venit.

Înapoi în metrou, printre francezi care concluzionau că echipa lor n-a jucat bine, dar a dat goluri frumoase, puținii români care mai aveau energie și voce să comenteze meciul vorbeau de cum i-ar fi vrut în teren pe Sânmărtean sau pe Keșeru, de cum se putea măcar un egal, de cum televiziunea germană a spus că la primul gol a fost fault la Tătărușanu și de atmosfera frumoasă din galerie, singura consolare. Au găsit putere să și glumească, când unul dintre ei a spus că România își ia revanșa în finală, tot contra Franței. Poate la tenis sau la handbal, i-au răspuns prietenii.

Au ieșit apoi din RER B și s-au împrăștiat spre alte linii de metrou, care să-i ducă acasă. Din stație în stație, mai apăreau câte un steag, un tricou, o perucă, o urmă de sclipici pe față, ca la finalul unei petreceri. Poate românii n-au simțit asta aseară, dar petrecerea abia a început.