Să încercăm, să greșim și iar să încercăm | Sau ce așteptări avem de la echipa națională a României la Campionatul Mondial de handbal feminin

Andrei Năstase 1 decembrie 2021

Campionatul Mondial de handbal feminin a început chiar de Ziua Națională a României, cu victoria Spaniei în fața Argentinei. În ziua în care acasă am aniversat – cuminți, în distanțare și chiar dezbinare socială – 103 ani de la Marea Unire, echipa națională a României a plecat spre Castellón, în Catalonia. Obiectivele? Primul, stabilit de FRH (Federația Română de Handbal), este de clasament: să fim între primele 10 echipe. Celălalt e cu bătaie mai lungă, anume închegarea unei noi echipe puternice. Or pentru asta e nevoie, înainte de altele, de curaj: de curajul individual al unor jucătoare care au acum șansa saltului înainte și de încurajările colective ale celor care-au înțeles că progresul aparține celor care sunt gata să greșească încercând; celor care joacă pentru a câștiga, nu pentru a nu pierde rău.


România joacă în Grupa C, alături de Iran (3 decembrie), Kazahstan (5 decembrie) și Norvegia (7 decembrie). Primele trei clasate merg mai departe în grupele principale (Main Round), acolo unde ne vor aștepta Olanda și Suedia.


**

În ultima vreme, și parcă tot mai des, îmi amintesc secvențe din primul discurs al regretatului Sir Ken Robinson pentru TED. Sir Robinson, care era considerat încă de atunci (au trecut 15 ani de la prezentarea asta) un tip vizionar, unul dintre cei mai respectați experți din domeniul educației, a vorbit despre creativitatea, curajul și spiritul inovativ cu care toți copiii se nasc și pe care mai toți adulții le pierdem pe parcurs. Și le pierdem, ne arăta el cu iscusință, mai ales în anii de formare. Le risipim și le inhibăm acolo unde ar trebui să le ocrotim și dezvoltăm – acasă și la școală.

Sir Ken Robinson și-a deschis teza din 2006 cu povestea unei fetițe de șase ani la ora de desen. Neatentă la celelalte cursuri, ea era foarte concentrată când desena. Așa că învățătoarea s-a apropiat și a întrebat-o: „Ce desenezi acolo?”.

– „Îl desenez pe Dumnezeu”, i-a răspuns cea mică.
– „Dar nimeni nu știe cum arată Dumnezeu…”
– „O să afle imediat”, și-a asigurat fetița învățătoarea.

A doua poveste a autorului britanic a venit în completarea primei – o istorioară de familie. În vârstă de patru ani, James, fiul lui Sir Robinson, primise un rol în piesa „Nașterea Domnului”. „L-a jucat pe Iosif și toți ne-am bucurat pentru el. Consideram că e unul din rolurile principale. Știți partea când cei trei magi intră în scenă: ei aduc în dar aur, tămâie și smirnă. Eram în sală și cred că actorii s-au încurcat. Cei trei băieți au intrat – copii de patru ani cu batice pe cap – și au adus niște cutii. Primul a spus: ‹Îți aduc aur›. Al doilea: ‹Îți aduc smirnă›. Iar al treilea: ‹Frank ți-a trimis asta›.”

Ce se desprinde din cele două povești ale lui Robinson e curajul cu care copiii își asumă încercarea. Chiar dacă nu știu răspunsul, îndrăznesc să încerce. Nu se tem (încă) de greșeli.

Știm că a greși nu e același lucru cu a fi creativ sau curajos, dar mai știm, așa cum puncta Sir Robinson „că dacă nu ești gata să greșești, nu vei crea niciodată ceva original. Dacă nu ești gata să greșești. Până la maturitate, cei mai mulți copii pierd acest curaj. Ajung să le fie frică să greșească“.

E posibil ca unele sisteme sau instituții de învățământ să se fi schimbat, dar sunt sigur că cele mai multe au rămas similare sistemului în care noi, cei de peste 30-35 de ani, ne-am format: un sistem în care greșeala a fost cel mai rău pe care puteai să-l faci. Așa că mai bine nu făceai nimic; sau nimic nou. 

**

Am avut norocul să scriu despre educație în urmă cu mai mulți ani, pentru câteva reviste de business de la noi. Și avem acum norocul să vorbim despre sport pentru două site-uri – Lead și Treizecizero – unde privim încercările sportivilor pentru a identifica povești despre curaj. Nu musai despre performanță sau ratare, dar în primul rând despre curajul de-a încerca. Pentru că și în sport, la fel ca peste tot, curajul e formator. Iar acolo unde lipsește, unde nu ajunge să formeze caracterul și să elibereze spiritul, putem rămâne deformați. Sau, în cazuri mai ușoare, nedesăvârșiți.

În cei șapte-opt ani în care am apucat să cunoaștem mai bine sportul românesc, am văzut nu doar antrenori și sportivi care caută cu orice preț performanța, dar și gazetari, suporteri și părinți care sunt gata să ceară rezultate înainte de toate. Suporteri, jurnaliști și părinți care repetă – până ajung să o creadă – că sportivilor români le lipsește mentalitatea de învingător. O formulă prețioasă care înlocuiește, de fapt, linia mai simplă: când ne lipsește ceva, ne lipsește curajul. Și, la fel ca Robinson, ar trebui să fim interesați să aflăm de ce ne lipsește. Cum și când își pierd unii sportivi români curajul? Și nu cumva noi, cei de pe margine – suporteri, jurnaliști și părinți – putem forma sau deforma caractere prin modul în care ne uităm la sport și la sportivi? 

**

La sfârșitul lui 2019, în timpul Mondialului de handbal din Japonia, Tomas Ryde (fost antrenor al Naționalei României) ne-a spus, imediat după o înfrângere cu Muntenegru – unde mulți am văzut doar greșelile tinerelor jucătoare debutante la acel turneu final -, că „în echipa asta, noi nu judecăm oamenii după greșelile pe care le fac. E rău doar dacă nu încearcă.“

Așa cum intuiești, ne-au plăcut cuvintele astea. Și ne-am amintit că noi, în România, facem adesea pe dos: ne judecăm echipele și ne judecăm sportivii după greșelile pe care le fac. Că au avut îndrăzneala să încerce – asta ne scapă. Spus altfel: noi suntem cei care criticăm cu severitate greșelile, noi descurajăm, și tot noi ne plângem că sportivelor și sportivilor români le lipsește curajul.

Cristina Neagu ne-a spus de multe ori că n-ar fi ajuns niciodată unde este dacă n-ar fi avut curajul să arunce la poartă și a zecea oară, după primele nouă ratări. Sigur, nu toate ratările demonstrează curaj. Dar fără curajul de-a încerca, nimeni nu poate face ceva grozav pe terenul de sport.

Așa că ne-am hotărât să încurajăm și mai des încercarea. Credem că putem face asta pentru sportivele și sportivii care sunt încă în formare. Pentru cei și cele cărora le vom cere, nu peste mult timp, să demonstreze că au curaj; dacă preferi, că au mentalitate de învingători.

Un bun exercițiu de curaj e acest turneul final din Spania, unde mai multe jucătoare din generațiile ’94-’95 și ’96-’97, generații care-au avut rezultate excelente la nivel de junioare și tineret, caută să-și facă loc în echipa națională de senioare. Ne vom uita la Campionatul Mondial și vom căuta și aici dovezile că aceste handbaliste suntem pe drumul bun; și că au încredere să încerce. 

În discursul lui de pe TED, Sir Ken Robinson, care s-a stins din viață în vara lui 2020, ne amintea că Picasso a spus odată că „Toți copiii se nasc artiști. Problema e că nu rămânem artiști pe măsură ce creștem.“ Ne pierdem creativitatea pe parcurs. Mai precis, suntem învățați să o pierdem, și asta pentru că suntem dezvățați de curaj. 

Noi credem că toți sportivii se nasc curajoși, dar prea mulți își pierd curajul pe drum. Iar noi – suporteri, antrenori, jurnaliști și părinți – putem schimba lucrul ăsta.


Lotul României la Campionatul Mondial

Portărițe: Yuliya Dumanska (25 ani), Daciana Hosu (23 de ani) și Diana Ciucă (21 ani)

Extreme stânga: Ana Maria Tănasie (26 ani), Nicoleta Dincă (33 ani) și Alexandra Dindiligan (24 ani)

Interi stânga: Bianca Bazaliu (24 ani), Anca Polocoșer (24 ani) și Bianca Harabagiu (26 ani)

Coordonatoare: Cristina Laslo (25 ani), Andreea Rotaru (27 ani) și Mădălina Zamfirescu (27 ani)

Pivoți: Crina Pintea (31 ani), Lorena Ostase (24 ani) și Alexandra Subțirică (34 ani)

Inter dreapta: Alina Ilie (25 ani)

Extreme dreapta: Laura Moisă (32 ani) și Oana Borș (18 ani)

 

Într-un format extins, cu 32 de echipe împărțite în opt grupe de câte patru, Mondialul din Spania (1-19 decembrie) e găzduit în patru localități: Castellón de la Plana (Castellón), Granollers, Lliria și Torrevieja.

România joacă în Grupa C, la Castellón, alături Iran, Kazahstan și Norvegia.

Naționala antrenată de Adrian Vasile are toate șansele să se califice în grupele principale (Main Round), fază în care lucrurile se complică: Olanda și Suedia vor ajunge probabil în grupa României. Așadar, pentru calificarea în sferturile de finală, România va trebui să termine în primele două o grupă în care Norvegia, Olanda și Suedia – trei dintre cele mai în formă echipe europene – vor porni cu șanse mai bune.

România s-a clasat pe locul 12 și la Mondialul japonez din 2019, dar și la Europeanul de anul trecut din Danemarca.

Grupele Campionatului Mondial din Spania

 

Foto: Sorin Pană / Sport Pictures

 

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.