Campionatele Mondiale de Natație de la Budapesta îți sunt oferite pe Lead de

Să știi să te ridici singură. Larisa Iordache și lecțiile pe care i le-a adus ultimul an

Andreea Giuclea 27 septembrie 2021

În dimineața finalei olimpice de la Tokyo, Larisa Iordache a plecat din cameră cu gândul să concureze. Dacă tot e șansa ei, și-a zis, s-o ducă până la capăt. În momente ca astea, lași un pic rațiunea deoparte. În momente ca astea, te gândești la cât ai tras să ajungi acolo, la cele trei operații la tendonul ahilian care te-au ținut departe de gimnastică trei ani, la cât ai muncit de când ai decis să revii, cu un an înainte, când Jocurile s-au amânat; la zilele cu dureri chinuitoare de stomac din cauza stresului, când stăteai chircită câte jumătate de oră, sau la cele în care nu mai credeai în calificare; la durerile de rinichi cu care ai concurat la Campionatul European din aprilie, când ai prins ultimul bilet spre Tokyo, apoi ai ajuns direct la spital; dar mai ales la cât de greu e să fii departe de familie la doar o lună după ce ți-ai pierdut mama, și să adormi plângând în fiecare seară.

Dacă tot ai ajuns aici, ai vrea măcar să urci pe bârnă.

Așa că și-a pus costumul pe ea, a dat drumul la muzică, a început să se machieze. „Oare o să pot să fac?”, s-a întrebat la un moment dat. „De ce mă machiez?”. Dar a continuat. Și-a pus cinci-șase tape-uri, să-i țină glezna stângă „super strong”, să fie stabilă când se împinge și când aterizează pe ea.

E glezna care o doare din 2015, când a stat opt luni fără să se antreneze, ratând și un campionat european. După vizite la medici, kinetoterapeuți și osteopați, a aflat că un osteofit (o formațiune osoasă) îi străpunge și îi apasă pe articulație, inflamând-o. De atunci poartă o talonetă, care a ajutat-o o vreme. Uzura i-a accentuat însă problemele: i-a distrus cartilajul, ceea ce a dus la un început de artroză; atunci când oasele articulației iau contact între ele, durerea e ascuțită. Hotărâse ca la Tokyo să concureze doar la bârnă și învățase cum să facă săriturile și aterizările ca să o doară mai puțin.

Doar că în prima zi de concurs, la finalul exercițiului care a calificat-o în finală, a făcut o entorsă la aterizare.

Pentru o finală olimpică, ce n-aș face?”

În cele șapte zile până în finală, a stat la fizioterapie de dimineața până seara. În primele trei zile, a purtat o gheată, ca să nu calce pe picior. Imediat după calificări, a făcut un cortizon. „Doamne, nu mai suport atâtea injecții”, a spus plângând de durere. Dar tot ea s-a încurajat: „Asta e, pentru o finală olimpică, ce n-aș face?”.

În fiecare zi, auzea întrebările: „Cum ești? Ești mai bine, așa-i că ești mai bine?”, cărora nu știa cum să le răspundă. „Puteam să zic că nu, că sunt la fel? Că nu trece cu niște fizioterapie sau pastile?”

Jurnaliștii îi cereau interviuri, oamenii îi spuneau în mesaje că poate trece și peste asta, că e puternică. Știa că voiau să-i transmită încredere, dar ce-ar fi vrut să le spună era că e epuizată: „Tu nu știi cum mă simt eu. Nu mai spune că pot, pentru că nu e adevărat.”

Se întreba dacă merită să riște să concureze așa. Se imagina accidentându-se mai tare. Dar când vedea alți sportivi intrând în satul olimpic cu medalii la gât, începea să plângă. Știa că poate și ea să facă asta, să câștige și ea o medalie olimpică individuală, după bronzul cu echipa de la Londra din 2012, când a concurat cu dureri la călcâi, și după ce la Rio, în 2016, a fost doar rezervă.

**

Ajunsă la sală cu două ore înainte de concurs, a încercat să se încălzească. A alergat ușor și părea suportabil. Dar când a vrut să alerge cu genunchii la piept, și-a dat seama că nu-i poate ridica.

Obișnuită să suporte durerile, întărită de un sport în care să strângi din dinți și să concurezi cu dureri e des întâlnit, nu înțelegea de ce de data asta e mai mult decât poate suporta. Simțea că osul îi joacă fără niciun control sau susținere, iar mișcarea asta o durea așa tare că i se făcea rău.

„Pentru mine, a fost șocant că nu știam ce să fac. Nu știam cum să mă adun sau să fac în așa fel ca durerea să fie un pic mai mică.”

A continuat să se încălzească. Când a încercat două roți la sol, și-a dat seama că dacă simte durere acolo, nici n-are rost să urce pe bârnă. „Ce pot să fac mai mult?”, s-a întrebat. „Cât pot să trag de mine, cât pot să mă duc mai mult, cât pot să exagerez?”

„Ești într-un moment în care trebuie să decizi o chestie destul de mare pentru tine, pentru că ai muncit atât de mult și știi că nu vrei să lași locul altcuiva, pentru că e locul tău și știi că medalia e în mâna ta. Dar eu nu pot. Mintea mea e acolo, știu că aș putea să fac asta, dar corpul nu mă împinge, nu mă lasă. Și atunci, ce fac?”

 La 25 de ani, după 20 ani de performanță, știa că e decizia ei. Că antrenorii te duc până la un punct, te ajută să devii o gimnastă mai bună, sunt lângă tine la antrenamente, dar în concurs ești singur.

Eu simțeam că încă vreau”

Să ia singură decizii e ce-a învățat de la mama ei, Adriana Iordache, care i-a fost alături de la primii pași în sala de gimnastică, la cinci ani jumătate, chiar dacă n-a fost mereu de acord să continue. „Niciodată nu mi-a influențat deciziile. Niciodată nu mi-a zis: «Asta trebuie să faci pentru că e bine pentru tine». Nu, mi-a zis: «Dacă faci asta, se întâmplă lucrul ăsta, și dacă faci astalaltă, se întâmplă asta. Tu alegi. Indiferent ce se va întâmpla și cât de tare vei cădea, eu o să fiu acolo. Dar o să te ajut mai puțin, ca să știi să te ridici singură».”

În cantonamentele lungi din copilărie, când avea momente grele, o suna și-i zicea: „Iar mă duc la sală, nu mai pot, mă doare aia, mă doare ailaltă, am febră”, iar mama îi spunea: „Hai, că poți”. Când mergea s-o susțină la competițiile internaționale, încerca să-i transmită, din tribună, din forța și energia ei. Când un concurs nu ieșea cum își dorea, o învăța să privească eșecurile ca lecţii de viaţă, dar şi ca victorii pentru ei, ca familie. Când simțea că nu mai poate și vrea să renunțe, îi amintea de părțile frumoase ale drumului pe care l-a ales. „Sunt momente grele, sigur”, îi spunea, „dar poate mai încolo o să-ți pară rău și o să-ți reproșezi că ai renunțat”.

Larisa a ales, de fiecare dată, gimnastica.

Chiar și când mama ei n-a mai fost de acord. După cele trei operații la tendonul ahilian, care i s-a rupt chiar înainte de Mondialele din 2017, i-a spus că n-ar vrea să mai facă gimnastică, pentru că accidentările au chinuit-o prea mult. Tatăl i-a zis la fel. „Dar eu simțeam că încă vreau.”

Dacă Jocurile Olimpice de la Tokyo, programate în vara lui 2020, nu se amânau cu un an, n-ar fi avut timp să revină. Încercase să reia antrenamentele în 2019, dar tendonul nu era complet refăcut și musculatura nu era suficient de puternică. S-a întors la recuperare, câte trei ore pe zi, trei-patru luni. Apoi a venit pandemia. Când a aflat că JO s-au amânat, s-a gândit că e șansa ei; că după toate ghinioanele și problemele de sănătate, are în sfârșit și puțin noroc.

Mama i-a zis atunci că nu o îndeamnă să revină, dar că o să-i fie alături, pentru că știe că asta își dorește. În afară de familie și de antrenorii ei, Lăcrămioara și Cristi Moldovan, care-i sunt alături de peste 14 ani și pe care-i vede ca parte din familie, a simțit că nimeni n-a crezut în ea. „Îmi scriau oameni pe social media că de ce m-am reapucat, că mă chinui degeaba. Cu toate că ziceam că nu le băgam în seama, mă dureau.”

Nu a folosit neîncrederea celorlalți ca pe o motivație, cum poate ar fi făcut când era mai mică și se hrănea din dorința de a le demonstra altora că poate. „Înainte mă motiva foarte mult să aud «X e mai bună decât tine» sau «uite unde este X, că muncește mai mult».”

De când a revenit, simte că a trăit gimnastica doar pentru ea. Acum alegea singură să se trezească dimineața, chiar dacă i se părea „un chin absolut”, și să meargă la două antrenamente zilnice, chiar dacă uneori întârzia, pentru că nu estima bine traficul. Acum locuia singură și n-o mai avea pe mama să-i spună dimineața: „Hai, Larisa, trezește-te, du-te la sală, asta ai ales să faci”; chiar dacă o mai suna uneori, să verifice că e trează sau s-o grăbească. Acum înțelegea că, deși întotdeauna i-au plăcut elementele în care se dă peste cap și-i oferă un sentiment de risc, trebuia să înceapă cu o lună de pregătire fizică, pe care o urăște „din tot suflețelul”.

„A fost și este o perioadă din viața mea în care am realizat că trebuie să fac gimnastică pentru mine și să nu mulțumesc pe nimeni. Și că mulțumirea pe care eu o simt față de mine, de sportivul care sunt eu, e genială. Să simți că ești cel mai bun e ceva genial.”

„Niciodată nu e prea târziu să-ți urmezi visul”

La Campionatele Europene de la Mersin (Turcia) din decembrie 2020, prima competiție după trei ani, a vomitat de emoție. În cele trei luni de când revenise, trecuse printr-o accidentare la coastă care a ținut-o o lună în pauză, o fractură la degetul mic pentru care a purtat două saptămâni o atelă, apoi un test cu rezultat pozitiv la Covid. Dar simțea că trebuie să dea randament maxim. „Așteptările pe care eu le aveam de la mine erau foarte mari. Știam că pot să fiu o surpriză, știam ce potențial am și cât de mult pot să fac la acest Campionat European.”

Doar că, la acomodarea pe podium, a avut niște blocaje pe care nu le-a mai întâlnit. Îi era frică să nu se lovească și n-a putut să facă toate elementele. Simțea că se va întâmpla ceva. În ziua aia, după antrenamentul de acomodare, a aflat că mama ei, despre care știa că e bolnavă, trebuie să se opereze, chiar după Campionat.

„Mama era o persoană foarte puternică, niciodată nu-și arăta fricile. Însă atunci mi-a zis că i-e foarte frică de operația asta, era prima operație din viata ei, destul de riscantă. Dar de câte ori m-am operat eu, mi-a mai zis, ea nu poate o dată? Atunci m-a bufnit plânsul, dar a fost un declic pentru mine, pentru că mi-a arătat atât de multă putere.”

La antrenamentul următor și-a învins fricile și i-au ieșit toate integralele. A doua zi a intrat în concurs „atât de tare pe poziții cum n-am intrat niciodată”. A câștigat patru medalii: două de aur, la bârnă și sol, un argint la sărituri și un altul cu echipa, devenind cea mai medaliată gimnastă a României la Campionatele Europene (16, din care șapte de aur), și a doua din istoria competiției.

„Niciodată nu e prea târziu să-ți urmezi visul”, a scris pe Instagram din camera de hotel, de unde a vorbit cu prietenul ei, care i-a zis cu lacrimi în ochi că e mândru de ea, cu fratele și cumnata ei, și ei fericiți pentru ea, și cu nepoțelul ei, Thiago, care i-a spus: „Bravo, Larisa!”.

Dar cel mai frumos mesaj l-a primit de la mama ei: „Știam că ești bună”, i-a scris, „dar nu mă așteptam să fii atât de bună”.

„Mama a fost criticul meu numărul 1. Dar nu m-a deranjat niciodată.” Când mergea la interviuri, îi spunea că i-a plăcut cum a vorbit sau cum i-a stat părul, dar că bluza pe care a purtat-o nu i se potrivește; după concursuri, îi dădea mesaje și-i spunea cum i s-a părut. „Era și susținătorul meu numărul 1. Chiar dacă nu-și dorea să fac asta, pentru că știa cât m-am chinuit, era acolo. A fost cel mai drag om pentru mine și cel mai iubit. A avut o viață foarte grea și a tras super mult pentru copiii ei, pentru familia ei, a trăit pentru noi practic. A fost o luptătoare și asta am învățat de la ea, era un om foarte încrezător.

În ultimele luni, pe măsură ce boala i s-a agravat, i-a fost greu s-o vadă suferind. La începutul anului, medicii le-au spus că nu mai au ce să facă și că ar fi mai bine să o ia acasă șase luni, pentru că în spital nu puteau s-o vadă din cauza pandemiei. „Am înțeles că nu puteam să facem nimic altceva.”

În următoarele săptămâni, alergând între sală și familie, n-a reușit să se antreneze la capacitate maximă, dar a simțit că sala îi oferă un refugiu. „Nu puteam să plâng în afara ei, dar când ajungeam în sală, mă bufnea plânsul atât de tare. Și pentru faptul că nu puteam să fac exercițiile, aveam blocaje psihice, mi-era frică, eu care nu am întâlnit niciodată în viața mea lucrurile astea. Nu știam cum să mă comport cu lucrurile astea pe care le întâmpin.”

Deși mult timp a spus că ea e cel mai bun psiholog al ei, a descoperit cât de mult o ajută terapia și a încercat să ia fiecare zi așa cum vine: să meargă la cele două antrenamente, chiar dacă nu-i ieșea mare lucru, apoi la recuperare, apoi să treacă în fugă să-și vadă nepotul, apoi să stea puțin cu mama ei. „Era totul foarte comprimat, dar mă bucur că am tras de mine pentru că am putut să mai stau cu ea.”

A fost decizia mea

În sală, simțea că nu mai știe să facă gimnastică. „M-am întors pentru calificarea asta”, se gândea, „tot spun că este o șansă pentru mine să mă calific. Dar de ce eu nu cred asta? Azi eram cu vibe-ul super sus, mâine eram super căzută; azi credeam, mâine nu mai credeam.”

Dar când ea n-a mai crezut, au crezut antrenorii. I-au acceptat neîncrederea și lipsa de concentrare, au îmbrățișat-o și au încurajat-o. „Dacă te califici la Jocuri”, i-a spus într-o zi Cristi Moldovan, „eu îmi fac tatuaj”.

În aprilie, la Campionatul European de la Basel, unde erau în joc ultimele două locuri de calificare individuală la Tokyo, s-a trezit în ziua concursului cu dureri la rinichi. Nu putea sta în picioare, dar a luat pastile, și-a pus un plasture pe spate și s-a înfășurat într-un bandaj rotit de 4-5 ori, să fie strâns ca un corset. N-a putut să facă încălzirea, așa că s-a așezat în tribună, să vadă restul concursului. Și-a zis că e păcat să nu încerce.

„Tu prin dureri ai mai trecut, ce mai contează încă una.­”

A văzut-o concurând pe Vanessa Ferrari, o gimnastă de 30 de ani care trecuse și ea prin cinci operații.

Daca fată asta a putut, și-a zis, pot să fac și eu încă un sacrificiu pentru mine.

Deși avea febră și medicii i-au spus că nu e Ok să concureze, deși antrenorii erau îngrijorați și o întrebau într-una dacă chiar simte că poate, nu crede că putea s-o oprească cineva.

Poate capul meu îmi zicea după: de ce ai renunțat, de ce n-ai încercat, că poate puteai. 

Când a intrat în arenă, și-a zis că trebuie să suporte durerea doar un minut și jumătate pe bârnă, un minut și jumătate la sol, 10 secunde la sărituri și 45 de secunde la paralele.

Ok, hai că pot!”.

După paralele, ultimul aparat, când se știa ce notă are nevoie pentru calificare, a văzut-o pe Lăcrămioara Moldovan plângând în tribună. Cristi Moldovan, care era lângă ea la paralele, a îmbrățișat-o, și el cu lacrimi în ochi. „Stai să așteptam nota”, i-a zis, dar din tribună s-a auzit: „Hai, că s-a calificat”.

„Am zis: «Wow, yes, am reușit, hai la spital acum, că mă doare». După ce m-am relaxat, durerea a fost cruntă.” La spital, când medicii i-au explicat că putea să-și piardă un rinichi, și-a dat seama că fusese inconștientă. Nu știe dacă ar mai face-o din nou, dar nici nu regretă. „Pentru că am avut noroc. Nu știu dacă aș fi regretat nici dacă se întâmpla, pentru că a fost decizia mea.”

După cele trei zile de spitalizare, a mers cu antrenorii să vadă finala la bârnă. Apoi l-a întrebat pe domnul Cristi dacă s-a gândit.

„La ce să mă gândesc?”

„Să vă faceți pe mâna dreaptă sau pe mâna stângă tatuajul?”

„M-am gândit, să știi.”

„Să vă gândiți bine, că e pentru toată viața.”

„Tot ce s-a întâmplat aici”, i-a răspuns antrenorul, „a fost pentru toată viața”.

Când s-au întors, și-au tatuat amândoi cercurile olimpice pe braț. Antrenoarea Lăcrămioara Moldovan a spus că-și va face și ea unul dacă ia medalie la Tokyo.

Lumea e undeva paralelă cu mine

În ultimele luni, s-a gândit mult la timpul pe care l-a oferit gimnasticii. De la 10 ani, când a plecat la lotul olimpic de junioare de la Onești, a locuit în cantonamente – la Deva, apoi la Izvorani – departe de casă și văzându-și părinții doar în weekenduri. Apoi, a petrecut zile în șir la recuperare, din cauza problemelor de sănătate venite tot din gimnastică. „Nu mi-am reproșat niciodată asta, pentru că am făcut ceea ce am simțit. Cu toate că mi-aș fi dorit să petrec mai mult timp cu ea, pentru că timpul petrecut cu ea era foarte fain, chiar dacă atunci poate nu sesizam lucrul ăsta.”

­S-a bucurat că în ultimele zile din viața mamei, a putut să stea mai mult cu ea. Se întorsese de la un concurs în Cairo, unde câștigase aurul la bârnă, și când a văzut cât de rău se simte, a decis să nu plece la următorul. „La un moment dat, credeam că e supărată pe mine, fiindcă nu mai vorbea cu mine. Acum știu că era boala de vină, că ar fi luptat dacă ar fi putut. Când ne-am strâns toți la ea, cumnata mea a întrebat-o de ce nu vorbește cu noi, că eu cred că e supărată, și a zis că nu e supărată pe mine, dar că n-are ce să-mi zică, că ea știe că o să mă descurc. Alea au fost singurele cuvinte pe care le-am mai auzit de la ea.”

După înmormântare, când și-a dat seama că în trei zile trebuie să intre în izolare la Izvorani, a început să plângă. „Nu aveam nimic pregătit, nu știam ce-i cu mine, ce trebuie să fac. A fost foarte greu. Primeam mesaje că «tu ești puternică, tu ai trecut prin atâtea, poți». Simțeam că eu sunt aici, iar lumea e undeva paralelă cu mine, iar eu merg așa, pe pilot automat.”

Nu putea nici măcar să urce pe bârnă. Nu voia să vorbească cu nimeni, nici cu antrenorii, cărora înainte le spunea orice. Atunci, Cristi Moldovan a luat-o de umeri și i-a spus că „tot ce se întâmplă în capul și în mintea și în sufletul tău este campionul din tine care nu vrea să renunțe”. „Atunci m-am trezit la realitate și am zis că nu vreau să renunț.”

Apoi și-a visat mama, despre care se tot întreba dacă e Ok, și s-a mai liniștit. Într-unul din vise, era în sfoară pe trambulină, chiar la Izvorani, și a întrebat-o: «Ce faci aici, cum ai ajuns în sfoară, că tu nu poți să faci sfoara, nu ai mobilitate?”. „Ca să reușești”, i-a răspuns, „trebuie să muncești, să tragi de tine.”

„Când m-am trezit, m-am schimbat la 180 de grade.” Simțea că o ia în fiecare zi de la zero, cu elemente ușoare. Avea momente când îi era frică și nu putea să facă nici un 360 pe jos (o săritură în care se rotește 360 ​​de grade, pe o axă orizontală), nici un flic (o răsturnare prin săritură înainte sau înapoi) pe bârnă. A plecat la Tokyo fără să facă niciun integral cap-coadă. Abia în penultima zi a făcut un 360 pe bârnă.

Când a ajuns acolo, ceva s-a schimbat. „Din prima zi, n-am mai avut nevoie de nimic, știam că sunt acolo să mă antrenez și să fac concursul ăla.” Se încălzea, își punea costumul, intra într-o stare de concentrare și făcea și câte cinci integrale în fiecare antrenament, chiar dacă lucra cu o salteluță pe bârnă sau repeta rar coborârea, să-și protejeze glezna.

După accidentarea din calificări, i-a fost greu să accepte că e o durere pe care n-o poate depăși, cum făcuse de atâtea ori. Dar când s-a gândit că se poate accidenta mai rău, dacă ar concura așa, încercând să-și ferească piciorul, și-a amintit că mama i-a spus că sănătatea e mai importantă. Și-a zis că de mâinile și picioarele ei, ca și de rinichi, are nevoie toată viața.

A vorbit cu antrenorii și le-a zis că nu poate să intre în concurs. „Cu toate că am zis-o cu lacrimi în ochi și chiar mă doare și în momentul de față. Dar pur și simplu, a fost limita mea.”

„Episodul Tokyo m-a schimbat foarte mult. În momentul în care m-am gândit la posibilitatea de a păți ceva mai grav și să devin un om care nu poate să umble pe picioarele lui, m-a făcut să mă gândesc foarte bine la faptul că am 25 de ani și am o viață înainte. Având sănătatea și propriile tale mâini și picioare, poți să faci orice în viață, nu ai nevoie de nimeni și de nimic, poți să pornești de jos. Am fost de foarte multe ori jos și m-am ridicat și m-am gândit că e foarte greu să mai fac lucrul ăsta încă o dată, dacă îmi risc sănătatea.”

Viața pe care mie îmi place s-o trăiesc

Când s-a întors acasă, după ce a fost în vacanță, s-a relaxat și adrenalina i s-a scurs din corp, s-a întrebat de ce nu se simte bine. „Nu credeam că e în regulă să mă simt nașpa, fără chef, epuizată de tot ce se întâmpla.”

Prin terapie, a început să accepte și momentele în care nu e bine, ceea ce-i era greu înainte; simțea că trebuie să fie mereu puternică, optimistă, că are mereu ceva de îmbunătățit, că poate să treacă peste orice. „Doar că peste ceea ce trăiam și ce trăiesc și în momentul de față nu se poate trece. Trebuie doar să acceptăm să trăim cu chestia asta, cu dorul, cu durerea, cu gândul.”

Încă o frământă momentul Tokyo, dar încearcă să se concentreze pe bucuriile mici de zi cu zi: să se uite la un film cu iubitul ei, să petreacă timp cu nepotul, să iasă la o cafea cu prietenii. Se gândește și la viitor, dar vrea să nu mai pună presiune pe ea.

Își dorește să meargă la Campionatul Mondial din octombrie – nu doar să ajungă acolo, ca la Tokyo, ci să și poată concura în finală, pentru că aurul mondial îi lipsește încă din palmares. Știe însă că totul depinde de ce-i va permite corpul, iar al ei îi dă semnale de mult timp, chiar dacă nu-l prea ascultă și încearcă „să-l vindece cu tot felul de proceduri.” Asta face și acum cu glezna: infiltrații, fizioterapie și multă recuperare, în speranța că va putea continua.

Nu exclude Jocurile Olimpice de la Paris din 2024, dar trei ani înseamnă mult. Chiar dacă nu și-a pus un termen limită în gimnastică, știe că va veni un moment în care să pună în balanță „ardoarea asta de a concura” cu faptul că trebuie să-și construiască o viață și în afara sportului; iar pentru asta trebuie să fie sănătoasă. I-ar plăcea să dea la psihologie după retragere, dar deocamdată gimnastica încă este „viața pe care mie îmi place s-o trăiesc”.

S-o trăiască cu adevărat e ce i-a lipsit poate mai mult decât medaliile pe care nu le-a câștigat din cauza accidentărilor; să simtă privirile spectatorilor, să le audă aplauzele, să simtă liniștea de pe aparat, când știe că face ceva la care e cea mai bună; un sentiment pe care nu-l întâlnește în viața de zi cu zi și care face desprinderea atât de grea.

Dar ce pare că a învățat în ultimul timp e că nu poate controla cât timp i se dă să trăiască astfel de momente, și că nu se poate agăța la nesfârșit de șansele irosite. „M-am săturat și eu de toate astea, cazi, te ridici, cazi, te ridici. Niciodată n-am fost pe o linie dreaptă, în care să fiu liniștită și să mă simt împăcată cu mine, indiferent dacă se întâmplă să-mi îndeplinesc obiectivul sau nu, cu toate că eu îmi doresc foarte tare să-l îndeplinesc; trebuie să fiu Ok cu mine, pentru că eu am făcut tot posibilul, eu am fost în fiecare zi la sală, am dat tot ce-am putut eu mai bine.”

Și mai învață, zi de zi, că trebuie să se accepte și în momentele în care nu e cea mai bună gimnastă; că cine e, dincolo de campioana Larisa, e la fel de important. „Tokyo a fost un test continuu de răbdare, pentru că am așteptat foarte mult momentul în care, credeam eu, mi se va pune medalia de gât. Am avut răbdare, am muncit, am tras de mine, și totuși nu s-a întâmplat. Dar până la urmă, despre asta este. Despre unii sportivi se știe că sunt campioni și sunt cei mai tari pentru că au câștigat anumite medalii, dar despre unii se știe că sunt puternici doar prin momentele prin care au trecut și pentru că au rezistat.”

„Acum sunt împăcată cu mine și încerc să iau zi după zi, chiar dacă există o incertitudine din punct de vedere al gleznei mele și al sănătății. Câteodată, când merg la control, mi-e frică de rezultat, pentru că nu vreau să primesc un răspuns negativ, care să nu mă lase să mai fac. Dar am luat decizia să mă bucur și să las fiecare zi să treacă exact așa cum este. Și dacă se întâmplă, să mă bucur de moment și nimic mai mult. Pentru că ce-mi rămâne în viața asta de făcut, decât să mă bucur? Că momentele grele oricum vin.”

 

Foto: Cristi Nistor/COSR

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.