Campionatele Mondiale de Natație de la Budapesta îți sunt oferite pe Lead de

Sports Talks cu Cristina Pîrv: „Ca să fii victorios, trebuie să treci și prin eșecuri”

Andreea Giuclea 14 iunie 2022

Unul dintre momentele frumoase din cadrul Sports Festival a avut-o în prim plan pe Cristina Pîrv, cea mai valoroasă jucătoare de volei din istoria României. Pe scena principală a festivalului, organizatorii, împreună cu primarul Clujului, Emil Boc, i-au mulțumit pentru cariera impresionantă pe care a avut-o și pentru implicarea sa în creșterea viitoarelor generații, prin academia pe care a înființat-o în Cluj, și prin echipa de senioare din Turda, orașul ei natal. Jucătoarele sale i-au făcut apoi o surpriză și i s-au alăturat pe scenă, pentru un salut în echipă, apoi spectatorii au urmărit un film despre cariera sa.

Cu o zi înainte, Cristina a fost invitată și pe scena Sports Talks, unde a vorbit despre cum s-a îndrăgostit de volei, cum a fost să plece de tânără în străinătate, despre cum a depășit o accidentare gravă și cum vrea să ajute la dezvoltarea voleiului românesc.

Cum a descoperit voleiul:

Pe vremea aceea ori învățai, ori făceai un sport, pentru că se făcea mult mai mult sport decât se face acum. Sala de volei era la un minut de casa mea, școala era acolo, deci cred că am avut și șansa de a avea această ușă deschisă, ca să pot să încep voleiul. Nu prea mi-a plăcut la început, sincer. Mergeam, nu mergeam, nu eram eu foarte pasionată. Dar cu timpul mi-am dat seama că iubesc voleiul. Am jucat un singur an la junioare, de la 13 la 14 ani, la 13 ani jumate am și fost convocată prima dată la echipa națională, și după au venit multe propuneri.

Ce calități caută într-un copil pentru volei:

Eu am o academie de volei aici, la Cluj, sunt părinți care vin și spun: copilul meu are talent, poate să facă performanță. Eu zic că perfomanța se începe la 14-15-16 ani. Persoana care face sportul decide să facă de performanță sau nu. E greu să spui unui copil: tu o să joci de performanță. E clar că vezi talentele din el, motrice, vezi disciplina, dăruința. Astea sunt primele calități pe care le vezi într-un copil, dar sportul de performanță se cerne, zic eu.

Cum s-a simțit când a fost numită cea mai bună jucătoare a Campionatelor Europene din 1990, când era încă junioară:

A fost unul dintre cele mai frumoase momente din viața mea. Noi am obținut locul 5 la Campionatele Europene și cred că niciodată nu s-a întâmplat să dea MVP locului 5. Nu mă așteptam. Doar că statisticile vorbeau, efectiv nu aveau cum să nu-mi dea. A fost o realizare extraordinară pentru mine și o carte de vizită foarte importantă, pentru că imediat după, în 1991, am plecat în Italia.

Mie întotdeauna mi-a plăcut să mă compar cu cele mai bune, și în momentul în care am devenit cea mai bună jucătoare din Europa, am zis: Wow, și acum ce fac, unde merg? Unde sunt cele mai bune din lume, să văd și eu unde mă situez, pot să ajung sus sau nu? Și când eram copil, la Turda, tot timpul voiam să câștig, voiam să fiu prima, voiam eu să organizez, eu să mentorez toți copiii. Cred că am avut asta de când m-am născut și am vrut s-o duc mai departe.

Despre plecarea în Italia, cel mai bun campionat de volei din Europa, ca adolescentă:

Cred că și comunismul m-a învățat foarte multe, pentru că întotdeauna mi-am dorit să mă perfecționez. Și la Dinamo, foarte mult mă antrenam singură. Când m-am dus în Italia, asta m-a ajutat foarte mult. Deși am avut un hop, pentru că eram extracomunitară și nu eram privită la fel ca ele. Deși aveam statutul de cea mai bună jucătoare a Campionatului European, dar parcă încă nu eram validată, așa cum trebuia să fie, dacă ar fi fost o franțuzoaică sau o nemțoaică.

M-am mutat singură, nu prea vorbeam nici italiană, nici altă limbă, dar m-am descurcat, cred că voleiul este un limbaj comun. Și clar că atuurile acestea de mentalitate m-au ajutat foarte mult. Clar mi-a fost greu la început, pentru că în Italia, ca străin, trebuie să faci diferența. Tu trebuie să faci cele mai multe puncte, să dai exemplu. Și ce-am învățat în România m-a ajutat foarte mult. Faptul că lumea mă vedea puțin inferioară, pentru că eram extracomunitară, m-a ambiționat. Am zis: ok, nu-i nicio problemă, le arăt eu cine sunt eu! A fost o provocare pentru mine.

Despre accidentarea gravă suferită la mâna de atac:

A fost o provocare mare pentru mine, iar președintele a vrut să mă elimine din echipă, eram singura străină atunci. Și mi-am dat seama că în momentul în care în echipă te dăruiești, când ai nevoie, toată lumea te ajută. A fost o solidaritate la care nu m-am așteptat din partea fetelor.

Aveam amândouă mâinile în gips și toate tendoanele de la mâna dreaptă tăiate. Eu zic întotdeauna că din fiecare eșec, ori te duci sus, ori te duci jos. Mi-am dat seama că nimic nu mă poate doborî, și am zis că decât să mă duc la antrenamente și să stau, hai să încerc să atac cu mâna stângă. Încercați să vă spălați pe dinți cu mâna stângă, e o diferență foarte mare, dar putem să facem orice, dacă vrem. Am jucat trei meciuri cu mâna stângă, apoi, după 50 de zile cu dreapta, trei medici din Italia mi-au spus că n-o să mai pot să o utilizez.

Depinde de cum gândești, de mentalitatea pe care o ai, depinde de ce vrei tu efectiv să faci în viață. Dacă vrei să continui. Pentru că în cazul unui accident, în viața unui sportiv de performanță, și nu numai, e foarte important cum îl accepți. Ok, m-am accidentat, am avut o perioadă dificilă, dar acum trec peste. Pentru că noi rămânem cu sechele, dar eu cred că acceptarea e cel mai important lucru. Ok, s-a întâmplat, accept, ce pot să fac ca să fie mai bine?

E foarte important, și nu numai în sportul de performanță, și în viața noastră de zi cu zi. Noi ne victimizăm, ne plângem foarte mult. De exemplu, îți cumperi o mașină nouă, frumoasă, mașina visurilor tale și o bușești. Ok, s-a întâmplat, ce să fac? Mă duc la mecanic, o repar. Cred că avem foarte multe exemple în viața noastră.

De ce nu e atât de cunoscută în România, pe cât ar merita performanțele sale:

În România mă cunosc mai puține persoane decât în afara țării. Dar probabil din cauza faptului că am jucat mulți ani în afară, 27 de ani. La noi în țară nu prea au fost meciuri de volei internaționale, nu prea s-a dat la tv, nu prea s-au făcut foarte multe turnee, și atunci lumea nu prea m-a văzut jucând volei în România. Și atunci le e greu să înțeleagă la ce nivel am jucat eu volei. Probabil acum, cu internetul, mai sunt meciuri de-ale mele care se văd. Dar eu efectiv în România am jucat ultima dată în 2002, cu echipa națională, la Campionatul European din Germania, și de la Dinamo am plecat în 1993. Câteodată te simți așa, wow, ce s-a întâmplat, dar eu sunt foarte liniștită și ok cu ceea ce am făcut.

Cel mai important moment la națională:

La națională n-am avut foarte multe rezultate internaționale și cred că asta a fost o tristețe. Pentru că voiam să câștig ceva și cu naționala, deși am câștigat în ’93 medalia de aur la Universiadă, apoi o medalie de bronz cu junioarele la Campionatele Europene. Tot timpul ajungeam pe 5-6, dar mie niciodată nu-mi ajungeau, voiam mai mult. În Brazilia și Italia mă bat cu cele mai bune jucătoare din lume, deci se poate, putem și noi să fim mai sus. Doar că mentalitatea era ca și cum nu vrem să avansăm, să progresăm. Pentru noi, comodismul, călduțul ăsta cred eu că este suficient. Și tot timpul m-am bătut cu chestia asta.

Acum suntem un pic departe, să zicem, dar sunt jucătoare tinere, au adus acum un antrenor spaniol, nu poate să facă nici el performanță de pe o zi pe alta, dar eu cred că e important să investim mai mult în sport, în volei.

De ce a pornit propria echipă și academie:

Când m-am întors – și chiar acum, în august, fac 4 ani -, am vrut să văd dacă reușesc să mă obișnuiesc în România, după 27 de ani; dacă copiii mei reușesc. Am stat un an să tatonez terenul, să văd ce se poate face și ce nu. Eu ce știu să fac? Volei. De mult voiam să fac o academie. În Brazilia am avut un proiect, o echipă de divizia B cu care am promovat în A, și îmi place mult partea aceasta. Mă simțeam și puțin obligată să dăruiesc voleiului ceea ce el mi-a dat mie. Am început cu banii mei, dar eu zic că banii îi avem ca să-i cheltuim, și atunci de ce să nu lăsăm ceva în urmă? Eu cred că fiecare are obligația să lase ceva în urmă. Când văd copiii aceștia care se transformă, ca persoane, în disciplină și caracter. Nu există satisfacție mai mare.

Clar că vreau să fac performanță și cu echipa, și cu academia, dar eu zic că e trebuie să conștientizăm cât de important este să faci sport. Când am deschis academia și echipa, toată lumea zicea că nu sunt copii, nu am bani, nu sunt oameni. Dar am zis că fac ceea ce cred eu și ce mi-am propus. Și la academie avem acum mai mult de 100 de copii.

Să dai mai departe:

În ziua de azi, nu doar copiii, și noi adulții alegem ce-i mai ușor, ce-i mai călduț, mai confortabil. Ne e greu să ieșim din zona de confort. Și eu, când am venit la Turda, la un moment dat am făcut o ședință și-am spus: eu am venit aici să vă scot din zona de confort. E faptul că e ok, am un bănuț, am o căsuță, e bine, de ce-mi trebuie mie mai mult? Dar nu e e vorba că vrei mai mulți bani, e vorba să lași ceva pentru societate, să înveți pe cineva ceea ce tu ai învățat, să dăruiești cuiva ceva ce poate altcineva ți-a dat ție ca să ajungi aici. Cred că astea sunt importante, să dăm mai departe.

Planurile de viitor:

Vreau să câștig Cupa Campionilor – m-am gândit în vreo cinci ani, au trecut doi ani, mai am trei. Clar vreau foarte mult, că întotdeauna am fost victorioasă. Dar ca să fii victorios, trebuie să ai și eșecuri. Să treci și prin eșecuri. Chiar dacă nu câștig Cupa Campionilor – deși vreau să o fac -, faptul că am avut curajul și am curajul să investesc timpul meu să creștem copii și alte jucătoare, eu cred că este deja o victorie. E deja important pentru societate. Indiferent de vârstă, de moment, poți s-o iei de la zero și să fii victorios.

 

Foto: Sports Festival

Împarte cu alții acest articol
Abonează-te la newsletter
Articole similare
Happening now
Recomandări
Texte bune. N-am vrea să le ratezi.