Sportul este în primul rând despre emoție și bucuria de a fi împreună. Cu ce am rămas după Sports Festival

Când mi-a zis cineva că Sports Festival, eveniment organizat la Cluj, între 13 și 16 iunie, își propune să fie Untold-ul Clujului, am fost puțin sceptică. Nu-mi imaginam un festival sportiv, mai ales unul de amploarea celor de muzică sau film pentru care e cunoscut Clujul. Nu-mi imaginam cum poți transforma un eveniment sportiv în ceva atât de mare, dincolo de standurile dedicate fanilor pe care le-am văzut la turnee și meciuri oficiale. Cum aduci oamenii în jurul unor arene în care nici măcar nu sunt competiții oficiale?

Dar când am ajuns în Parcul Central din Cluj, unde organizatorii finalizau ultimele detalii din zonele de activități sportive și pregăteau scena pentru discuțiile din cadrul Sports Talks, când m-am plimbat pe aleile din jurul Cluj Arena și Sălii Polivalente, unde grupuri de iubitori de sport de toate vârstele se pregăteau să încerce peste 30 de sporturi scoase în stradă de organizatori, am început să înțeleg că ce urmează să se întâmple în următoarele patru zile e mai mult decât un fan-zone unde să arunci cu o minge la un panou sau să cumperi niște tricouri, mai mult decât un parc cu câteva concursuri de alergări, mai mult decât un meci înaintea căruia MC-ul face niște glume.

Sunt toate astea la un loc, plus multe altele, și se desfășoară în același timp. Sunt demonstrații de echitație sau e-motorbike care lasă copiii – băieți și fete la un loc – exclamând oaaau-uri entuziasmate; sunt zone unde poți să încerci sporturi la care nici nu te-ai fi gândit, de la tir cu arcul la petanque, de la caiac la darts, de la handbal și volei pe plajă la scrimă și tenis de masă; sunt ore de yoga sau pilates în parc, sunt acrobații la bară și salturi pe o pernă cu aer de la 11 metri; dimineața sunt discuții cu specialiști în domeniul sportiv, de la foști sportivi la oameni de marketing, de la președinți de federații la specialiști în IT; seara sunt concerte și lumini care colorează copacii în culorile festivalului; e zonă de food-trucks, limonade, clătite și înghețată și show-uri de street workout, street dance, freestyling și un cros caritabil; peste toate, șansa de a-l asculta vorbind despre The art of coaching pe Darren Cahill, pe care l-ai văzut de atâtea ori la televizor, despre care ai scris și ale cărui discursuri din OCC-urile cu Simona Halep le-ai simțit atât de personale încât îți vine să-l iei în brațe și să-i mulțumești; mai e un meci de tenis demonstrativ care umple la refuz cele 9.000 de locuri din Sala Polivalentă și care-ți amintește că tenisul – și sportul, în general – e în primul rând despre emoție și despre bucuria de a fi împreună.

După patru zile în care vrei să fii peste tot și să vorbești cu toți, în ciuda căldurii moleșitoare, în care cunoști sau revezi pasionați de sport, pleci fericită că există un astfel de loc, care acordă sportului importanța de a-l transforma într-un festival, care aduce la un loc campioni și amatori, care vorbește și despre performanță, dar și despre sport de masă, despre infrastructură, dar și despre tehnologie, care apropie superstarurile lumii sportive de suporterii care-i privesc cu admirație și le aplaudă reușitele din tribune sau din fața televizoarelor. Pleci fericită că există un loc pe care nici nu știai să ți-l imaginezi, un loc unde lumea sportivă din care visai să faci parte e accesibilă, aproape, palpabilă.

Asta mi-a plăcut cel mai mult la Sports Festival, sentimentul de a te afla în același loc cu atâția oameni care-ți împărtășesc pasiunea; că la orice colț de parc sau de tribună se vorbește despre sport; că în orice direcție te-ai îndrepta sunt șanse să zărești pe cineva cunoscut, care e acolo din același motiv și cu care sigur ai despre ce să povestești. E unul dintre lucrurile care-mi place cel mai mult la sport, modul în care aduce oameni împreună, sentimentul de apartenență și comunitate; și timp de patru zile, l-am simțit din plin pe străzile din zona festivalului. Pentru că da, m-am convins că am fost la un festival.

Cu ce idei am rămas din dezbaterile din zona Sports Talks:

O discuție despre eșec, cu Loredana Dinu, campioană olimpică la spadă în 2016

Câștigul meu cel mai mare nu a fost această medalie. Da, OK, o am, e a mea, e acasă, e prețioasă. Dar cred că drumul parcurs și modul în care am evoluat de la eșec la eșec a contat cel mai mult. Să nu vă închipuiți că ești numai sus. Primul lucru învățat la scrimă a fost să pierd. Și eu la fiecare concurs la care pierdeam plângeam de rupeam.

Poate cel mai greu lucru în sport e să te întorci în sală după un eșec. Au fost foarte multe momente în care am vrut să renunț la scrimă, inclusiv înainte de Jocurile Olimpice. Sunt etape pe care uneori crezi că nu le mai poți depăși. Dar în timp mi-am dat seama că lucrurile curg oricum, și dacă plângi și dacă nu plângi. Trebuie să le accepți, până la urmă.

Am învățat să fac diferite exerciții de imaginație unde mă închipuiam pe podium, cum mi se cânta imnul, nu ma gândeam neapărat la culoarea medaliei, dar îmi imaginam că am o medalie la gât. Când mă trezeam din exercițiu, uneori chiar plângeam de emoția pe care aș fi simțit-o. A fost important, e o tehnică pe care am descoperit-o citind, dar târziu, după 25 de ani. Copiii au acum acces la alte informații și poate rolul nostru, al sportivilor de înaltă performanță, e să le transmitem tocmai acest lucru, că puterea e de fapt în ei.

(Puteți urmări înregistrarea discuției aici)

Despre motivația interioară a sportivilor, cu Camelia Potec

Nu știu exact când am trecut la nivel de performanță, pentru mine totul a fost o joacă, chiar și în momentele în care plângeam în bazin la antrenamente, și știam că mă pot lăsa oricând, că nimeni nu mă împingea de la spate să fac acest sport împotriva voinței mele, niciodată n-am considerat că-l fac de performanță. Pentru mine era ca o răsplată că aveam note bune la școală, era o mândrie și o ambiție să ajung la competiții să câștig medalii cât mai strălucitoare și sper din tot sufletul ca și în cazul actualei și viitoarei generații de sportivi să fie ceva făcut din pasiune, pentru că în momentul în care te gândești că faci la nivel de performanță și că trebuie să te duci de două ori pe zi la antrenament și este atât de greu, o simți ca o apăsare. Lucrul acesta trebuie făcut frumos, trebuie să fii încântat chiar dacă te trezești la cinci dimineața să intri la șase în bazin și n-ar trebui ca acești copii să fie împinși de la spate de nimeni. Da, poți spune că faci acest sport la nivel de performanță în momentul în care trebuie să faci o alegere, când termini cele opt clase și mergi la liceu să alegi un liceu sportiv pentru că la altele nu-ți permiți să faci de două ori pe zi antrenamente.

(Puteți urmări înregistrarea discuției aici)

Nevoia de a avea întâi copii sănătoși, apoi campioni, cu Mihai Covaliu

Nu trebuie să ne gândim neapărat la performanță – copilul nostru trebuie să ajungă să câștige medalia de aur. Nu, copilul nostru trebuie să fie pregătit din punct de vedere sportiv, mental, fizic pentru a face față provocărilor pe care le găsim zi de zi în viață. Introducând și sportul, încercând cu copilul nostru diferite sporturi, diferite discipline, sunt absolut convins că la un moment dat copilul va îndrăgi ceva.

În cazul meu, nu m-am gândit vreodată că voi ajunge la scrimă, nici măcar nu știam până în clasa a treia, când am fost selecționat la scrimă în școală, ce e aia scrimă. Dar știam să alerg, știam să arunc cu mingea, știam să înot, să joc fotbal, să joc tenis de masă. Și toate aceste abilități m-au ajutat să fac scrimă.

Dacă testezi cât mai multe discipline, e imposibil să nu găsești ceva care să te atragă și să ți se potrivească. Și apoi putem vorbi de campioni, dar în primul rând bătălia este a ta cu tine însuți. Ăsta e cel mai greu meci, asta este cea mai grea luptă. Sportul te învață tocmai acest lucru, să-ți dorești de la tine mai mult, să fii mai bun, să fii mai puternic, să vrei să fii mai sus. Și în momentul acesta poți să faci orice-ți propui în viață.

(Mai multe din discuția cu Mihai Covaliu aici)

Ce fac alții bine

Camelia Potec: Ungaria are înotul gratuit în școală, e singura țară din Europa în care înotul se practică în fiecare zi la școală, este probă de examen după cele opt clase, proba de sută de metri liber. Există infrastructură pentru asta, au ajuns la acest nivel și e un exemplu pentru toată Europa. Tot respectul pentru ei, pentru că au ajuns la un nivel la care noi în momentul de față doar tindem. Dar asta nu înseamnă că nu ne luptăm cu ei la competiții, cu excepțiile pe care le avem în momentul de față.

Ciprian Marica: Am venit acasă ca sportiv și am vrut să fac o asigurare medicală, tocmai pentru că în Germania, în Spania, aveam acea asigurare care mă asigura pentru accidentări, pentru operații, dar și salarial. Ei bine, acasă această opțiune nu există. Trebuie construită. Acum îmi doresc ca jucătorii mei să fie asigurați, dar din nou, nu există. Mă întâlnesc cu oameni și le spun cum funcționează lucruri în afară și-mi spun că trebuie să construim. Din fericire, au construit alții afară și lucrurile astea funcționează, ar trebui să adaptăm ce fac alții de atâta timp.

De ce-ul lui Darren Cahill

De ce ia o fată de șase ani o rachetă de tenis în mână și petrece două-trei ore pe teren pe zi la un club local? De unde vine iubirea asta? De ce ne punem în situația asta, să jucăm pe terenul central de la Wimbledon în fața a zeci de mii de oameni? Din iubire, nu?

Dar adesea, jucătorii de tenis pierd din vedere asta. Ne gândim doar la rezultate sau la câți bani o să facem sau unde o să jucăm săptămâna viitoare, toate lucrurile care vin la pachet cu a fi jucător profesionist.

I-aș sfătui pe părinți sau pe antrenori să se întoarcă mereu la acest de ce. De ce iubim tenisul așa de mult și de ce facem asta? Asta pune totul în perspectivă, le dă jucătorilor șanse mai mari să se bucure de călătorie, ceea ce e foarte important.

(Mai multe din lecțiile lui Darren Cahill aici)

Implicarea lui Ciprian Marica în fotbal ca patron de club la Farul

Am ajuns la Farul pentru că așa mi-a fost dat, cred că nimic nu e întâmplător. Am aflat anul trecut că brandul e de vânzare – sigla, marca, palmaresul, numele. Ca fost sportiv am apreciat acest brand, care spune povestea unei comunități, pentru mine când spui Farul clar spui Constanța. Farul a fost marcant la nivel de Constanța ani de zile, sunt 100 de ani de Farul anul viitor, și îmi doresc ca spiritul farist să continue.

Nu-mi doresc să fiu patronul echipei, îmi doresc să fiu un pion, un stâlp în reconstrucția acestei echipe și acestui brand local. Îmi doresc să atrag mai mulți oameni, în primul rând consiliile locale, să se implice și să fie stâlpii de bază.

Un singur om nu poate schimba lucrurile, ai nevoie de o echipă. Ca fost fotbalist, am învățat să joc în echipă, să mă bazez pe coechipierul meu. Și eu, când m-am implicat la Farul, am construit întâi o echipă de oameni independenți, competenți și care-și doresc să schimbe lucruri. Mă bucur nespus că-l am alături pe Lorand Balint, un om cu care am empatizat vizavi de viziune și îmi doresc ca împreună să putem să construim ceva la Constanța, un oraș care suferă din punct de vedere al sportului foarte mult. Nimic nu e ușor la început, dar sunt dispus să merg în zona aceea de stres și să reușesc să schimb lucrurile acolo, cel puțin la nivelul la care funcționează azi la Cluj, aveți aici un stadion superb, o sală a sporturilor și un primar atât de implicat în domeniu.

(Puteți urmări înregistrarea discuției aici.)

Îndemnul la sport al militarilor răniți care fac parte din echipa Invictus

Când am aflat de Jocurile Invictus mi-am dat seama că locul nostru, al militarilor răniți, este în aceste jocuri. Participarea la Jocurile Invictus îmi dă o energie pe care n-o pot descrie, pentru că știu că pot participa, indiferent de dizabilitatea pe care o am; că și eu și colegii mei putem participa și putem face mult mai mult decât a ne plânge; putem face performanță în sport.

Pe mine sportul m-a pus pe picioare. Am avut multe afecțiuni, le am în continuare, dar cu ajutorul sportului trec peste ele, simt că unele se ameliorează și am alt tonus, sunt alt om. Și încurajez pe toți să treacă peste orice fel de dizabilitate, peste orice fel de trac și să-și propună să meargă mai departe cu sportul. Este un lucru excelent să faci sport. (Plutonier major Marius Iovi, rănit în 2007 în Irak)

Cel mai important e să ieșim din confort zone-ul nostru, mai ales militarii după ce pățesc astfel de evenimente, e normal, intră într-o stare de depresie mai mult sau mai puțin accentuată. Și sportul cred că îi ajută să iasă din zona de confort. (Caporal Marius Cănuci, rănit în 2014 în Afghanistan)

Prin sport am reușit să revenim. Eu am fost sportiv și înainte, dar după ce m-am întors din Afghanistan am picat într-o bulă mai puțin plăcută, nu simțeam nevoia să fac altceva. Prin sport am reușit să mă simt bine în pielea mea, să pot ieși pe stradă fiind mândru de mine că fac sport. Și încurajez toți prietenii să iasă cu mine, să facă sport, nu contează cât, cum, unde, doar să facă mișcare, pentru că e foarte important. Pentru noi, pentru sănătate; și trebuie să inspirăm și tineretul, că observ că lucrează mult cu telefonul. (Locotonent Florin Oprea, rănit în Afghanistan în 2016)

(Puteți urmări înregistrarea discuției aici)

Fotografii: Sports Festival